Răzvan Bibire: Cum va fi războiul – curs scurt de psihologie aplicată (pentru cei grăbiți să ne bage în conflict)

Începe cu o liniște stranie, cu un buton imaginar apăsat undeva, de unde se propagă o undă invizibilă. Se declară solemn că lupta e „dreaptă”, „sfântă”, „inevitabilă”. În piețele publice, în discursuri și la televizor, inamicul capătă chipul Răului. Oameni altfel obișnuiți încep să vadă lumea în două culori: „noi”, nobilii, și „ei”, caricaturi grotești.

Pe străzi apar pancarte. În redacții, aceeași frază se repetă obsesiv, până devine adevăr prin simpla repetiție. „Va fi scurt, curat, precis”, spun generalii și prezentatorii TV. Mulțimea vrea să creadă, pentru că frica se îmblânzește mai ușor cu o minciună liniștitoare decât cu un adevăr tulburător.

Primele zile seamănă cu o sărbătoare

În 1914, în capitalele Europei, trupele defilau printre ovații. Femeile aruncau flori în calea soldaților, iar bărbații se înghesuiau la gară să prindă loc în trenurile mobilizării. La Bull Run, în 1861, familii din Washington au venit cu trăsura la picnic ca să „vadă victoria” ca pe un spectacol de vară. Câteva ore mai târziu, entuziasmul s-a spart în panică și fugă dezordonată.

Așa începe febra: vecini care donează bani, elevi care rostesc jurăminte, tineri care pleacă sub drapele. Uniforma și titlurile transformă ordinele în porunci divine. Cine se îndoiește tace; cine critică e acuzat că „ajută dușmanul”.

Dar euforia nu ține mult

În ceața războiului intră haosul. Rapoartele nu se potrivesc, pierderile cresc, promisiunile inițiale par ridicole. În 1914, planul-fulger al Germaniei s-a frânt la Marna. În Vietnam, diferența dintre rapoartele oficiale și ce trăiau soldații în junglă a devenit o prăpastie.

Atunci începe vânătoarea de vinovați. Se vorbește despre trădători, spioni, jurnaliști care „subminează moralul”. În tabere, zvonurile se înmulțesc: inamicul are arme secrete, orașele cad, vecinul de tranșee e suspect.

Cu timpul, ura devine personală

Soldatul nu mai trage pentru o „patrie” abstractă, ci pentru fratele ucis în atac, pentru casa arsă, pentru cartierul bombardat. Pe Frontul de Est, în al Doilea Război Mondial, fiecare execuție aducea alte represalii, până când răzbunarea a devenit singura lege. În Bosnia, vecini care își împărțiseră pâinea s-au transformat în călăi.

Neuropsihologia răzbunării face restul: creierul secretă dopamină atunci când îți imaginezi represalii. Răzbunarea devine o mică victorie emoțională, chiar dacă nu schimbă nimic.

Apoi se instalează rutina brutalizării

Lucruri care altădată păreau de neconceput devin „procedură”. În Vietnam, la My Lai, femei și copii au fost executați sub acoperirea ordinelor și a ambiguității. În tranșeele lungi, glumele despre moarte devin o formă de terapie, dar și un mod de a banaliza ireparabilul.

Uniforma acoperă identitatea, responsabilitatea se diluează în mulțime. „Toți făceau așa”, devine mantra liniștitoare. Nu te bântuie frica, ci vina.

Și totuși, nimeni nu vrea să cedeze

Se intră în logica pierderilor: „Am plătit deja prea mult ca să ne oprim acum.” Fiecare mic succes e interpretat ca semn că victoria e aproape. Valorile devin sacre, de neatins, imposibil de negociat. Iar măsurile defensive arată ofensive pentru adversar, care răspunde în oglindă. Spirala crește.

Acasă, frontul intern crapă

Funeralii tot mai dese, inflație, minciuni evidente. Oamenii tac, pentru că opinia critică pare minoritară. Dar, la un moment dat, tăcerea se rupe și izbucnesc protestele. În 1917, Germania și Austro-Ungaria au început să se clatine mai întâi din interior. În alte războaie recente, fracturile politice și protestele de stradă au arătat că oboseala populației poate face mai mult decât o ofensivă militară.

Finalurile nu seamănă niciodată cu promisiunile

Armistiții amare, negocieri grăbite, teritorii gri. Liderii au nevoie să se întoarcă acasă cu o „victorie”, chiar și una inventată. Apoi încep rescrierile: „de fapt, adevăratul scop a fost altul”. Înfrângerile se transformă în mituri ale trădării: „am fi câștigat, dacă nu eram vânduți”. Așa s-a născut legenda germană a „loviturii pe la spate” după 1918, care a hrănit extremismul următorului deceniu.

Iar după ce se sting armele, rămâne ecoul

Soldații vin acasă cu nopți albe, cu amintiri care nu-i mai lasă să trăiască. Familiile trăiesc cu iritabilitate, violență domestică, abuzuri de alcool. Copiii cresc într-un aer dens de frică și absență. Monumentele și manualele fixează narațiuni: unele liniștesc, altele pregătesc revanșa.