Introducere
De peste 30 de ani, România și vecinii ei din Europa de Est încearcă să-și construiască economii de piață „normale”. Dar dacă privim cu ochii lui Marx, ceea ce s-a întâmplat seamănă izbitor de mult cu ceea ce el descria acum 150 de ani în Capitalul: exproprieri, concentrarea capitalului, apariția unei burghezii, proletarizare. Pe scurt, tranziția nu a contrazis teoria marxistă, ci a confirmat-o, în variante adaptate la vremurile noastre.
„Acumularea primitivă” reînviată
În Capitalul, Marx scria că: „Așa-zisa acumulare primitivă nu este altceva decât procesul istoric de separare a producătorului de mijloacele de producție.”
Exact asta a fost tranziția românească: fabrici, uzine, terenuri și resurse trecute din mâinile statului în mâini private. Privatizările din anii ’90 – fie prin cupoane, fie prin vânzări strategice – au fost un fel de „furt legalizat” care a creat rapid o clasă de îmbogățiți. Economiști contemporani, precum David Harvey, au numit asemenea procese acumulare prin deposedare.
Nașterea burgheziei postcomuniste
Așa s-au format noii „capitaliști români”: foști directori de întreprinderi, politicieni, oameni cu relații. Cazuri celebre, cum ar fi contractele preferențiale din energie sau privatizarea Petrom, au arătat că nu era vorba de „piață liberă”, ci de transferuri de avuție către grupuri restrânse. În termeni marxiști, burghezia românească s-a născut exact ca burghezia engleză de secol XVII: prin preluarea cu forța sau prin aranjamente a ceea ce era comun.
Capitalul străin și „dependența periferică”
Un alt aspect pe care Marx îl anticipa este centralizarea capitalului. După 2000, România a intrat masiv în orbita marilor companii occidentale. Industria auto e un exemplu tipic: noi producem piese și ansamble, dar deciziile strategice și profiturile mari sunt la Paris, Stuttgart sau Wolfsburg. Sociologi contemporani au descris această situație drept „economie de piață dependentă”: țara trăiește din investiții străine, dar nu controlează tehnologia, nici direcția dezvoltării.
Proletarizarea și migrația
Un alt pasaj celebru din Capitalul spune că muncitorul devine „liber” în două sensuri: liber să-și vândă forța de muncă și liber de orice proprietate. După 1990, milioane de români au experimentat asta direct: și-au pierdut locurile de muncă sigure și au fost forțați să plece în Spania, Italia, Germania. Astăzi, 3–4 milioane de români lucrează în Vest, trimițând bani acasă. Este proletarizare clasică, doar că la scară europeană.
Crize și austeritate
Criza din 2009–2010 a arătat din nou logica lui Marx: atunci când sistemul se clatină, corecțiile se fac pe spatele muncii. Salariile au fost tăiate, pensiile micșorate sau înghețate, iar muncitorul a suportat povara „echilibrării”. Exact tiparul descris de Marx: capitalul se salvează prin sacrificarea muncii.
Ce confirmă și ce nu confirmă Marx
Confirmă:
– Îmbogățirea rapidă a unei elite prin privatizare și rente;
– Dependenta structurală de capital străin și decizii luate în afara țării;
– Proletarizarea și migrația masivă ca efect direct al tranziției;
– Inegalitățile tot mai mari și concentrarea capitalului.
Nu confirmă pe deplin:
– Marx ar fi prezis o sărăcire absolută. În realitate, nivelul de trai a crescut față de anii ’90, chiar dacă inegal. O parte a populației a câștigat acces la consum, tehnologie și mobilitate.
– De asemenea, fondurile europene și mecanismele statului social (pensii, salarii minime, ajutoare sociale, alocații, subvenții pentru încălzire sau agricultură) au atenuat tensiunile, chiar dacă nu le-au rezolvat.
Privită prin lentile marxiste, tranziția României seamănă mai puțin cu „drumul spre economia liberă” și mai mult cu o exemplificare a Capitalului: expropriere, formarea unei burghezii, dominația capitalului străin, proletarizare masivă. Diferența e că în loc de țarc de oi în Anglia medievală, noi am avut fabrici „cuponate”; în loc de colonii asiatice, avem migrația muncii. Logica însă e aceeași. Marx nu a fost infirmat; dimpotrivă, parcă a ridicat cortina înainte ca piesa să înceapă.
În fine, ar merita să lămurim și confuzia ideologică care bântuie dezbaterea publică: a-i numi „neomarxiști” pe cei care, de fapt, sunt neoconservatori sau pur și simplu promotori ai pieței fără frâne e o ceață convenabilă, dar ne face orbi la realitate. Nu împotriva unor comuniști ipotetici — care nu mai există de mult în spațiul nostru politic — trebuie epuizată energia civică, ci împotriva capitalismului sălbatic care golește comunități, vinde pe nimic bunuri publice și transformă munca în marfă la kilogram. Clarificarea termenilor ar fi un pas înainte spre înțelegerea lumii de azi: să numim lucrurile pe nume, ca să putem reglementa excesele, proteja demnitatea muncii și reconstrui un contract social care să nu mai fie scris doar de cei care câștigă din deposedarea celorlalți.
Autor: Răzvan Bibire