Mergi pe stradă, nori negri și agitați acoperă orașul, ești îngrijorat că ți-ai uitat geamurile deschise la casă, când se-apropie de tine unul și-ți spune: ce cer senin, ce vreme frumoasă! Îl privești înțepat pentru gluma deplasată, dar îți dai seama că omul nu glumește. Chiar vrea, în ciuda evidențelor, să te convingă că soarele strălucește deasupra ta.
În jur, însă, lumea deschide umbrelele, fuge spre cel mai apropiat adăpost, fulgere și tunete completează scena, se pornește o ploaie cu vijelie și măzăriche. Omul cu soarele scoate însă de undeva un microfon și anunță, oficial, țara: „așa zisa furtună este doar o diversiune, un zvon răuvoitor, menit să deruteze lumea și să agite spiritele. Ce se vede e fals. Aici vremea e frumoasă și fiecare își urmează, liniștit, treburile sale”. Doar că reportajul se și televizează. „Omul e nesimțit, își bate joc de noi”, spun cei mai mulți, aceia care se informează corect, nu doar cu auzul ci și cu văzul, aceia care judecă temeinic, cu creierul, nu doar cu ficații. Alții, care nu se uită la televizor ca să nu fie agresați de realitate, îi dau crezare mincinosului cu microfonul, pentru că le dă vești convenabile. Aceștia ricanează superior: „trebuie să avem încredere în știrile oficiale. În glasul instituțiilor. Altfel, nu avem stat, nu avem democrație, nu avem ce căuta în lumea civilizată”!
Cu astfel de prostiri în față suntem tratați tot mai insistent în utima vreme. Până nu de mult, când erau confruntați doar cu declarații acuzatoare, nu și cu probe, marii noștri oameni mici se apărau, impertinenți, persiflând: „Minciuni! Să aducă probe…!”. Acum, când probele au început să curgă din toate direcțiile, au schimbat tactica: tac sfidător și pun instituțiile subjugate ale statului să le cosmetizeze jegul nelavabil.
Laura Kovesi și-a plagiat teza de doctorat pe vremea când aceasta era o practică frecventă a elitelor politice semieducate de a-și galona parvenirea. La vremea respectivă se crease o adevărată industrie de înzorzonat CV-uri prin diplome și titluri obținute cu ajutorul unor intelectuali-servanți. Teza doamnei Kovesi a fost și ea făcută pe banda acelei industrii, la serie, nici mai originală dar nici mai falsă decât alte plagiate indelung înfierate de presa cu trese. Este de domeniul evidenței absolute că Laura Kovesi întră în categoria plagiatorilor de partid și de stat. Nu doar GIP-ul lui Ciuvică, nu doar ONG-ul specializat de la Cluj, nu doar ochii și mintea noastră ce au putut compara, în paralel, copiile cu originalul, dar însăși CNATDCU, comisia unei instituții abilitate (în care președintele țării ne îndeamnă să avem încredere) a confirmat (e adevărat, doar cu jumătate de gură) hoția. Și totuși… S-au găsit instanțe duhnind de nesimțire (ori lașitate, același lucru prin efecte) să ne spună că 5% nu se pune.
Domnul Iohannis, cât e el de mare la stat, s-a făcut mic, mic de tot la sfat și amnezic, amnezic rău la fapt, uitând ce declarase cu ceva timp în urmă și mângâind-o pe blăniță pe cea de a cărei mușcătură se teme atât de mult.
Domnul CTP, intransigentul fără egal al națiunii, care, cu doar o săptămână înainte de verdictul CNATDCU tuna etic că, dacă și măcar o frază din teza sa se va dovedi plagiată atunci doamna Kovesi va fi obligată să-și dea demisia, după verdict s-a lăsat podidit de bubele până atunci bine ascunse. „Singurul lucru care mă bucură în situația de față – spunea deontologul presei de opinie din România după comunicatul cu 5% – este că doamna Kovesi a anunțat că nu-și dă demisia”.
Domnul Klemm, ambasadorul SUA la București, a ales să fie nesimțit prin omisiune și cârtiționism. Nu a comentat, public, rușinea descalificantă a plagiatului favoritei sale, în schimb și-a transmis, pe toate canalele lui subterane și colmatate de mâlul ipocriziei, sprijinul total pentru aceasta.
Voi, observatorii inteligenți și liberi ai acestor poziționări, aveți anvergura să cuprindeți atâta nesimțire?
Mai recent, un al doilea caz descalificant de negare a evidențelor: cazul procurorului Portocală. Omul ăsta, dacă poate fi numit astfel, a fost prins cu niște probe care și pe un oligofren l-ar oripila. Interceptări telefonice cu vocea sa, capturi de mesaje de pe ecranul telefonului său mobil, documente oficiale semnate și parafate cu mânuța sa proprie, ce mai, evidențe la cub! Și totuși… Inspecția Judiciară îi face raport favorabil, șeful său de la DNA Ploiești îl laudă pentru profesionalism și comportament etic iar CSM ezită de două luni să se pronunțe asupra excluderii lui din magistratură.
Nesimțirea își pregătește minuțios un nou triumf în fața evidenței!
Și toate, toate aceste extravaganțe ale nesimțirii, se învârt în jurul unui singur om: Laura Kovesi.
Chiar acceptând că, poate, a făcut și lucruri bune, chiar exagerând zicând că a făcut MULTE lucruri bune, peste toate acestea se întinde în ultima vreme pecinginea tot mai vizibilă, îngrijorătoare, a unui cult al personalității atoate distrugător. Care, dacă nu va fi stopat la timp, ne va întoarce într-o epocă a mascaradei și primitivismului „celui mai iubit fiu al poporului” care ne-a erodat, zeci de ani teribili, respectul de sine ca indivizi și ca națiune.
Pentru a o proteja cu orice chip pe Laura Kovesi, tot mai multe instituții grele ale statului acceptă să se prostitueze, să se caricaturizeze, să se decredibilizeze, să nege bunul simț și evidențele doar pentru că acestea o prezintă într-un fel neconvenabil pe șefa DNA. Peședinția, SRI, Parchetul General, CSM, Inspecția Judiciară fac compromisuri mai grotești decât spectacolele adulatoare de pe stadioane, dedicate, pe vremuri, tovarășului și tovarășei.
S-a pierdut orice urmă de decență, orice grijă pentru păstrarea aparențelor în gâfâiala asta nebună a unor descreierați pentru susținerea necondiționată la putere a unui fetiș.
Și toate cu binecuvântarea (dacă nu chiar sub coordonarea) marelui nostru partener strategic: SUA.
Compromisuri s-au făcut și se vor face în politică. Dictatul celui mai puternic asupra celui mai slab există și va exista. Însă încurajarea cultului exacerbat al personalității, mai ales într-o țară cu coșmarurile recente ale României, reprezintă o mare gafă de politică externă a celor care-și fac planuri pe termen lung cu noi.
Suntem contemplativi dar nu suntem proști. Suntem rurali, dar, ca Moromete, pricepem în profunzime, acumulăm și devenim explozivi. Cine își închipuie că această moțăială ancestrală nu are și ea trezirile ei la momente de cumpănă se inșeală amarnic.
Românul înghite multe și grele dar are și el sminteala lui: nu înghite să-l ia cineva de prost.
Acest război al nesimțirii cu evidențele este o formă a unor imbecili suficienți, aroganți și sfidători de a lua de prost poporul român. Mai devreme sau mai târziu vor plăti usturător pentru asta!
Sursa: Contele de Saint Germain