Primul tehnocrat despre care avem o mărturie scrisă a fost şarpele din Paradis. El ştia că motivul pentru care Adam şi Eva se aflau acolo era dobândirea asemănării cu Dumnezeu, de aceea s-a prezentat cu o ofertă de nerefuzat: “Ceea ce aveţi voi este atât de simplu încât nu merită să vă bateţi capul cu virtutea, este suficient să aplicaţi o soluţie tehnică, de exemplu să mâncaţi dintr-un fruct cu proprietăţi excepţionale.” Beneficiarii au fost atât de naivi încât n-au sesizat că Dumnezeu nu le putea interzice exact ceea ce le dăruise ca vocaţie.
O anume inconsecvenţă ne face să nu sesizăm că într-un text care abundă de parabole, cum este textul biblic, şi povestea şarpelui tehnocrat este o parabolă. Ce va fi fost acolo cu adevărat, adică grozăvia acelor evenimente copleşitoare, nu putem decât să intuim. Şi nici nu trebuie mai mult. Nu e vorba de niciun pom, de niciun fruct, de niciun şarpe. Dar cu certitudine, dincolo de aceste haine orientale, a fost ideea nefastă că omul ar putea să se îndumnezeiască fără Dumnezeu (sau împotriva), iar realizarea propriei vocaţii s-ar putea îndeplini ca o simplă problemă exterioară, deci pur tehnică, adică un etaj mai jos decât a trasat Dumnezeu.
Reţinem că filosofia tehnocrată este aceea că pentru orice problemă există o scurtătură care nu ne angajează. Dezangajarea este marea promisiune, de unde seducţia tehnocratismului. Dacă ar fi s-o credem, am putea avea nobleţe fără o clasă aristocratică, democraţie fără corupţie, valori fără religie şi paradisul pe pământ după izgonirea din paradis. Pe toate ni le promite, şi nimic nu poate realiza, dar acesta din urmă lucru nu-l aflăm decât după ce dăm zdravăn cu capul de pragul de sus, preludiu împiedicării de pragul de jos. Dacă vreodată am regăsi starea pierdută a înţelepciunii, am şti că nu există scurtături.
Autor: Radu Exiguul