Orice ateu, atunci când vrea să exprime ceva cât de cât înalt, foloseşte vocabularul şi conceptele puse la dispoziţie de teologie. De ce? Pentru că altceva mai bun nu există. La rândul ei, atunci când modernitatea şi-a construit instituţiile antitradiţionale, le-a sprijinit pe valorile tradiţionale. Pentru ce? Pentru că altele nu există. Cândva, pe când lumea avea magicieni conştienţi de ceea ce fac (are şi acum, dar mulţi sunt inconştienţi), formarea acestora era până la un punct cea pentru sfinţenie. Cum aşa? Simplu, pentru că e singura formare umană care există.
Ca aplicaţie, democraţia, care e un sistem antitradiţional, altfel Apostolul Matia ar fi fost ales prin vot, şi nu prin tragere la sorţi, se bazează pe respectul pentru cuvântul dat. Acesta din urmă este ancestral şi universal, de exemplu marea epopee Mahabharata începe pentru că un personaj cheie îşi respectă cuvântul, deşi acest lucru duce la un imens conflict cu rezultat incert pentru casa lui. Un nene luat din praful ţării vine şi candidează promiţând nişte chestii, adică dându-şi cuvântul. Dacă ipochimenul ridicat în fruntea statului îşi calcă cuvântul, se transformă în colbul din care a venit şi duce cu el aparenţa de legitimitate pe care i-o conferă sistemul, pentru că nu are sens să asculţi un mincinos, să i te asociezi prin vot şi apoi s-o iei în bot.
Minimul respect pe care-l merită democraţia este eternul şi universalul respect pentru cuvântul dat, care iese din trup pe acolo pe unde va ieşi sufletul. Încrederea în raţiune şi discernământ sunt deja luciferice prin sine, pentru că doar Dumnezeu ar trebui să facă o astfel de alegere colectivă, fie prin naşterea regelui fie prin tragere la sorţi. Preşedinţii ar trebui, dacă ne încăpăţânăm să mai ţinem amatori în fruntea României, jucaţi la barbut ori la păcănele, e cu mult mai sigur decât să ascultăm gângăvelile cuiva care vorbeşte cu tot atâta substanţă cât lătratul unui câine.
Autor: Radu Iliescu