My two cents, vorba englezului, despre războiul din Ucraina. Nu mă pricep la strategie militară, geopolitică, drept internaţional. De aceea citesc pe alţii, mai buni ca mine, de la care învăţ neîncetat. Ştiu bine că istoria n-a început ieri, deci caut să cunosc lucrurile care au precedat evenimentele de după 22 februarie 2022. Mă indignez cu viteza unui crocodil, am să vă dezamăgesc dacă vă aşteptaţi la isterii virtuase în cele ce urmează. Caut să pricep, şi am dat demult foc paginilor din manuale care se străduiesc să-mi explice că războiul este răul absolut. Lecturile metafizice şi teologice m-au învăţat că Absolutul este unul dintre numele lui Dumnezeu, de aceea nici binele, nici răul nu pot fi decât relative. Altfel spus, nu există bine fără puţin rău, după cum nici rău fără puţin bine, oricât de greu ne vine să acceptăm. Nu dogmatizez pe marginea evenimentelor pentru că ştiu puţin ce sunt dogmele vrednice de acest nume, admit că opţiunea mea e bizară într-o lume în care dogmatismul a devenit reflex.
Mă pricep însă un pic la pământ. Într-o perioadă a vieţii mele am citit agricultură şi ecologie de bună calitate pe pâine, între o lovitură de cazma şi mulsul vacilor. O aventură de câţiva ani, care s-a terminat prost, dar de care aveam nevoie pentru că m-a făcut om. N-o detaliez aici, de fiecare dată când mă gândesc la ea, adică în fiecare zi a vieţii mele, sunt şi amărât, şi recunoscător. Am învăţat atunci câteva lucruri despre pământ, suficient de multe încât să ştiu bine în ce constă catastrofa ecologică ce va veni şi pe care nu avem cum s-o evităm. Pe scurt, cea mai mare parte a agriculturii moderne a transformat, acolo unde a fost şi continuă să fie aplicată, solurile în deşerturi. Ştiu că afirmaţia pare şocantă, întâi de toate pentru că producţiile agriculturii industriale sunt mari, apoi pentru că nu vedem nisipul.
Credem că deşertul este un loc cu mult nisip şi fără apă, dar nu e deloc aşa. Principala trăsătură a deşertului este absenţa solului fertil. Degeaba ai apă, dacă nu ai solul care s-o păstreze. Obsesia modernilor pentru irigaţii este un nonsens, de fapt irigaţiile sunt chiar ultima etapă în eliminarea fertilităţii solului. Nu se face peste noapte, desigur, dar cele mai multe dintre locurile care azi sunt deşerturi de nisip au fost irigate în antichitate, şi totul a fost bine, până când solul fertil a dispărut, şi odată cu el civilizaţiile care au crezut că au găsit soluţia. Dacă adoptăm această definiţie, descoperim că avem pe planeta noastră deşerturi de piatră, deşerturi de ghiaţă şi, în cazul Occidentului, deşerturi de argilă. Soluri aproape sterile, care nu pot întreţine viaţa niciunei plante.
The Green Revolution, începută după al doilea război mondial, a însemnat eliminarea gospodăriilor tradiţionale din Occident sub presiune tehnologică. Hiperspecializarea fermelor mari a rupt zootehnia de agronomie, şi în felul acesta orice şansă de îngrăşăminte organice pentru sol s-a pierdut. Erbicidele, pesticidele şi îngrăşămintele chimice au otrăvit pânzele de apă freatică şi au asasinat viaţa solurilor. Rânduielile din vechime au fost înlocuite cu contabilitatea modernă, adică o ficţiune cu cifre. Specialiştii care au atras atenţia asupra mersului funest al lucrurilor au fost trataţi cu o tăcere ostilă. Cărţile de antropologie agricolă (da, există lucrări care trateaza agricultura şi impactul ei asupra modelării omului!) pot fi numărate pe degete într-o sută de ani.
Toate datele dezastrului sunt pe masă, putem anticipa o foamete biblică în Europa şi America de Nord, adică în regiunile supraabundenţei alimentare de azi. Sterilizarea solurilor agricole este cea mai proastă veste pe care o poate cineva aşterne în cuvinte. Nu există soluţie rapidă la o astfel de catastrofă, ar trebui regândită toată agricultura modernă, refăcute fermele de altădată, renunţat la tractoare şi utilaje grele, revenit la cai, vaci, oi, capre în număr mic, cu mulţi-mulţi oameni. A fost probabil greu să urneşti o generaţie înspre oraşele aglomerate şi infecte, este imposibil să-i convingi pe urmaşii lor să se înhame la roboteala plăcută de la o fermă tradiţională. Cineva spunea că, în mod ironic, avem cam tot atâţia oameni care se ocupă de hrană ca şi altădată, doar că au plecat de la ţară şi îşi câştigă existenţa din procesarea, ambalarea, transportul şi vânzarea ei. La nivel uman însă, şi ne gândim la ce înseamnă un ţăran în raport cu un şoferul unui tir de biscuiţi, pierderea intelectuală este irecuperabilă.
Tic-tac, tic-tac, mai avem îngrăşăminte chimice, totul este bine. Iar acestea se fac din gaz metan, ştiaţi asta, nu? Care vine din Rusia. Şi la care noi vrem să renunţăm, pentru că unii au descoperit că o haină în plus e o metodă excelentă de a participa la lupta cea mare. Nu ne spun însă că pe aceeaşi conductă prin care circulă căldura de la iarnă mai vine şi mâncarea din deşerturile Occidentului. Pentru că, fără îngrăşăminte chimice, plantele puhave şi complet nesănătoase din Vest nu mai au din ce să crească. Probabil că putem trăi şi cu 16 grade în apartament, dar fără îngrăşăminte chimice nici cancerele din corpurile occidentalilor nu vor putea fi alimentate. Tic-tac, tic-tac, totul e bine, nu?
Ucraina şi România sunt ultimele două rezervoare de soluri fertile din Europa. Mai cu seamă Ucraina. Încă 20-30 de ani de papa bun, solul e aur. Desigur, am putea să valorificăm această oportunitate nesperată ca să ne întoarcem la pământ. Să renunţăm la 90% din automobile pentru a le înlocui cu cai. Balega cailor ar putea resuscita pământurile grădinilor urbane, în care am putea produce hrană. Cubanezii, atunci când s-au văzut fără petrolul sovietic, singurul care ignora embargoul americanilor, au pus mâna şi au făcut agricultură pe suprafeţe mici, cu măgari şi cu boi. Un hectar pentru fiecare familie de ţărani, iar în oraşe au cultivat şi sensurile giratorii. N-aveţi idee ce producţie fantastica se poate scoate de pe o suprafaţă minusculă, dacă lucrată manual şi trebuie să asigure supravieţuirea unei familii şi mai trebuie să ajungi şi cu ceva în piaţă. Dar nu vom face asta, pentru că miza utopică pentru care se bat acum occidentalii este cum să-şi conserve “stilul de viaţă”. Automobilul electric este epitomul acestei scleroze crepusculare.
Războiul din Ucraina este unul pentru resurse. Nu pentru petrol, aur sau metale rare, ci pentru ultimele soluri incredibil de fertile din partea noastră de lume. Cândva am fost martorul întâlnirii unor agronomi francezi cu cernoziomul Moldovei. Au vrut să facă o analiză şi au cerut unui puştan să le aducă o mână de pământ. Acesta nu s-a chinuit, a adus nişte ţărână de la marginea drumului. Marii specialişti s-au supărat şi au spus că ei vor ceva ce există în natură, nu un sol de sinteză. Idioţii cu un teanc de diplome nu avea printre reperele lor ştiinţifice pământul fertil, la ei asta e o imposibilitate nu doar practică, ci inclusiv teoretică. Cheia susţinerii Ucrainei în aventura imposibilă de acum este prelungirea agoniei occidentale pentru încă o generaţie. La cât de debili sunt oamenii politici, este de-a dreptul un proiect pe termen lung.
Ştiu, e nasol să vii la oameni şi să le spui: agricultura industrială şi zootehnia industrială sunt nişte idioţenii. Nu doar nişte crime la adresa ecosistemului, solurilor, animalelor şi oamenilor, ci şi nişte forme pompoase de prostie. Pentru că oamenii sunt la fel de sănătoşi ca şi solurile pe care se produce mâncarea lor. Dacă occidentalii sunt puhavi, plini de boli şi de cancere este pentru că locuiesc pe nişte deşerturi de argilă. Mai sunt şi alte cauze, dar legătura lor cu pământul este compromisă şi consecinţele nu iartă. “Dragii noştri, urbanizarea a fost o idee funestă, trebuie să vă întoarceţi acolo unde au trăit bunicii voştri şi să o luaţi de la zero”, aşa ar suna un discurs politic realist. Dar nu, războiul e mai uşor de vândut decât să-i spui omului că în curând nu-şi va mai permite confortul care l-a transformat într-o cârpă.
Dilema nu este Ucraina sau Rusia (ambele ne pot furniza hrană, ultima inclusiv sub formă de gaz metan), ci între a ne întoarce la ţară sau a deveni canibali. Ori revigorăm satele, ori trecem la bucătărie bazată pe carne de om. În materie de agricultură sustenabilă, Asia dă lecţii de 40 de secole. Chinezii, coreenii, japonezii, au în memoria lor culturală faptul că o civilizaţie durează tot atât cât şi solurile ei fertile. Dacă am vrea, am putea învăţa o mulţime de lucruri de la ei. Dacă nu, nicio problemă, vom reedita foametele şi molimele pe care ne amăgim că le-am zăvorât în cărţile de istorie. Suntem în clipa suspendată dintre cauză şi efect, încă mai putem schimba cursul evenimentelor, şi probabil că destui oameni care migrează spre sate pe cont propriu pricep încotro bate vântul. Paradigma după care funcţionează agricultura modernă este cea a bolnavului conectat la aparate: cât timp vine gazul de la ruşi, producţia merge. E proastă, dar cel puţin există. Dacă se încolătăceşte conducta şi se opreşte gazul, rămânem doar cu agricultura bio, adică mai nimic.
Toate discursurile despre dezvoltare durabilă şi sustenabilitate sunt vorbe în vânt cât timp ni se vinde speranţa păstrării stilului de viaţă actual, care nu a fost vreodată nici durabil, nici sustenabil. Nu numai că nu vor exista automobile electrice pentru toată lumea, de fapt nu va fi nici electricitate pentru toţi. Admiţând că va fi pentru unii mai mult decât o vreme. Suspectez că în maxim 20 de ani oraşele vor face cu greu faţă lucrurilor care azi ne par implicite: canalizare, apă potabilă, şosele. De fapt, o căsuţă cu două camere, uşor de încălzit cu lemne şi orientată spre sud, pe o bucată de pământ de întindere rezonabilă, s-ar putea să devină noul lux. Într-o comunitate capabilă să reziste pâlcurilor de occidentali care migrează spre răsărit.
Privită din această perspectivă, Marea Resetare capătă sens. Apusul şi-a cheltuit toate cărţile din mână, i-au mai rămas manipularea şi războiul, lucrurile la care se pricepe cel mai bine. Materialul uman nu mai are energia şi inteligenţa necesare unei întoarceri la origini, de aceea i se serveşte minciună şi ură, pe prima o poate asimila, de a doua încă mai este capabil. Planul unui stat-dumnezeu care să supravegheze oamenii prin intermediul tehnologiei, în schimbul unei raţii de hrană şi a unei distracţii cretine şi ieftine, e mai uşor de promovat decât refacerea sacerdoţiului ţărănesc distrus în primele două războaie mondiale şi perioada imediat următoare a secolului XX. Singurul lucru care ne deranjează e că suntem în braţe cu Ucraina cea mică, în vreme ce Rusia cea grasă şi zemoasă e după gard, departe de ghiara noastră. Dar, cine ştie, poate o facem bucăţi şi atunci avem în faţă un veac de huzureală.
Autor: Radu Iliescu