Iar mă furnică la degete, iar scriu despre revendicările profesorilor, deşi mi-am zis că nu mă bag, că totul e oricum pierdut şi pentru mine ca profesor, şi pentru şcoală, şi pentru poporul ăsta. Nu voi trăi niciodată din meseria asta, nu voi vedea şcoala-şcoală decât în capul meu, iar românii se topesc deja peste tot în jur, bolnavi de bolile spirituale ale Occidentului şi ruşinaţi de identitatea lor. Dar scriu cu năduf pentru că văd destui care spun că profesorii nu trebuie să aibă salarii decente pentru că oricum nu muncesc de calitate, au umplut ţara de agramaţi şi dobitoci. Celor care articulează asemenea sofisme le transmit că au picat la şcoala cu care se laudă cel mai tare: şcoala vieţii. Aceasta a fost cea mai elegantă formă în care le-am putut transmite că sunt mai proşti decât ultimul Tândală din istorie. Dacă şcoala vieţii ar avea profesori, le-ar spune simplu: treceţi la loc, ne vedem la toamnă, la corigenţe. N-are. Uite, de data asta vin eu şi fac evaluarea pro bono.
Cel mai ergonomic este să ne gândim la cadrele didactice ca la nişte boi care ară tarlaua ministerului educaţiei naţionale. Înainte de orice campanie de primăvară, boii se pregătesc corespunzător: mâncare mai bună şi mai multă, apă bună, regim rezonabil de mişcare pentru întreţinerea capacităţii de lucru. Boii nu se uită în zăpadă, cu o mână de paie mucede într-o iesle ruptă. Abia după ce ai asigurat condiţii ceri performanţă, ceea ce însemna, pe vremurile când ţăranii lucrau cu aceste vite aproape mitologice, adevărate minuni: lucru în zone inaccesibile cailor şi tractoarelor, putere aproape nesfârşită. Profesorii, aceşti boi didactici, nu fac grevă ca să-i evalueze toţi neica nimeni şi să le spună: la cât de prost araţi, nu meritaţi mai mult. Profesorii reamintesc ţării că nu se poate trage în jug cu burta goală, atât. Orice discuţie despre merit poate avea loc doar după ce se asigură traiul decent.
Nici medicilor nu li s-a mărit salariul pentru că poporul era prea sănătos, ci pentru că personalul medical părăsea patria România pentru U.E. Nici în cazul profesorilor nu trebuie pusă problema altfel. Într-o primă instanţă salariile nu trebuie mărite pentru obţinerea de performanţă, ci pentru a mai avea specialişti. Discuţiile despre merit sunt frivole cât timp profesorii au nevoie de a doua slujbă pentru a putea rezista. Scăderea continuă a populaţiei şcolare a permis, pentru o vreme, mascarea exodului cadrelor didactice. Faptul că pensionarii sunt solicitaţi să se întoarcă în sistem este simptomatic. Dar acestea nu sunt soluţii, ci rezolvări de moment, frecţii la picior de lemn, aflări aiurea în treabă.
În rest, nu vă temeţi, greva nu mai durează mult. Într-o săptămână profesorii au pierdut un sfert din salariu. În maxim 2 săptămâni vor pierde jumătate. Pentru cei mai mulţi, indiferent de rezultat, şi nu e greu de anticipat unde va duce cinismul Puterii, a treia săptămână de protest ar fi un lux pe care nu şi l-ar permite. Cei care ar mai putea continua vor ceda şi ei la fel de repede. Limita suportabilităţii este uşor de atins, şi n-ar fi prima data. Cea mai lungă grevă a personalului didactic din istoria post-decembristă a fost în vremea guvernului Ciorbea, în 1997: 5 săptămâni fără salariu. Nici pomeneală să batem recordul de atunci. Ah, şi atunci cam tot aşa a fost, rezultate ioc. România nu e de azi de ieri megasatul lui Tândală care-şi bate joc de boii didactici şi apoi spune: eh, dar voi nu faceţi performanţă, de ce vreţi să mâncaţi?
Autor: Radu Iliescu