Războiul industrial şi terorismul de unică folosinţă sunt speciile aceluiaşi gen. În spatele lor se află aceeaşi forţă, tehnologia, şi acelaşi suflu, eficienţa. Fără progres tehnic nu am avea războaie la scara celor actuale, fără democratizarea tehnologiei nu am avea terorism. Nici terorismul la scară mare, nici ruda lui mai mică nu sunt opera unor nebuni, nu în sens clinic. Ele par mai degrabă întreprinderi managerizate, cu target, buget şi balanţă contabilă. Terorismul postmodern este ca o campanie de vânzări: se adresează unui anumit segment de populaţie şi urmăreşte crearea unor “nevoi” şi satisfacerea lor explozivă.
Cea mai mare păcăleală despre actele de terorism comise pe teritoriul european este pretenţia că ar fi absurde. Adică fără cauză. Dacă ar fi aşa, atunci am avea detonări în pădure, în biblioteci publice şi în mine dezafectate. Dovada cea mai sigură a caracterului lor raţional este faptul că, asemenea războiului industrial, terorismul este o operaţiune în spiritul abatoarelor hipermecanizate. Teroristul de unică folosinţă trebuie să rezolve, înainte de a apăsa pe comutator, trăgaci sau buton, problema eficienţei spectaculoase a gestului său. De aceea se detonează pe un stadion, sau într-un metrou, ori la o manifestaţie. Iar această alegere mărturiseşte un plan şi dorinţa de a investi cu maximă eficienţă tehnologia morţii.
Pentru noi, războiul este o întreprindere economică la fel de legitimă ca oricare alta. Războiul este bun pentru PIB, la fel cum poluarea este bună pentru PIB şi bolile sunt bune pentru PIB. Iar PIB-ul este tot ce ne interesează pe noi, ca adoratori ai economiei. De aceea războiul nu ne sperie, cu condiţia să fie în televizor, lucru care ne-a reuşit de minune din a doua jumătate a secolului XX încoace, semn că suntem civilizaţi. Războiul nostru preferat este sub forma efectelor speciale din buletinele de ştiri: “Şi acum, imagini din luptele teribile date pentru eliberarea oraşului Fallujah, ultimul bastion al extremismului…”. Actele de terorism, pe de altă parte, nu le suportăm decât dacă le asimilăm accidentului. Teroristul este şoferul cu care ne lovim pe contrasens, numai aşa putem să pretindem până la capăt nevinovăţia victimelor, adică absenţa oricărei conexiuni între viaţa şi devastatorul lor sfârşit.
Atentatul terorist sfâşie trama universului, este act gratuit, fără cauză şi fără conexiune, deci absurd. La baza acestei credinţe se află contrazicerea vechiului adagiu metafizic: “împreună ne ţinem”, adică totul are legătură cu totul, universul este un continuum care uneşte bătaia de aripi a unui fluture cu un uragan desfăşurat o sută de ani mai târziu. Absurdul, dimpotrivă, are la bază supoziţia unor “pungi cu vid”, a unor spaţii ale nimicului care permit apariţia inexplicabilă a unor evenimente suspendate în afara lumii curente. Din punct de vedere tradiţional, singurul lucru absurd (adica exemplificare a imposibilitatii pure) este ideea că absurdul ar putea exista, că şi-ar putea face loc într-un univers coerent, chiar dacă uneori incomprehensibil. Pentru cineva care experimentează însă disconectivitatea de-a lungul vieţii (camera mea, maşina mea, cariera mea…), absurdul este singura formă de consolare pentru că-i permite evadarea de sub opresiunea Cauzei Primordiale.
Autor: Radu Iliescu
Sursa: Radu Iliescu