Cel mai respingător aspect la elitiştii cu pretenţii de expertiză tehnocratică de astăzi nu este propaganda în favoarea oligarhiei financiare, ci ipocrizia. Nu faptul că detestă masele pe care le consideră stupide (a se vedea alegerea lui Donald Trump), referendumurile, uneori chiar şi autoritatea suverană a parlamentelor, căreia încearcă să-i substituie decizia unor funcţionari numiţi şi iresponsabili în faţa cetăţenilor, conform conceptului de guvernanţă fiscală; cel mai respingător este că livrează publicului elitismul şi elucubraţiile darwinismului social sub eticheta înşelătoare a unui liberalism diafan, contrapus de fapt exerciţiului autentic al suveranităţii naţionale, aşa cum se exprimă aceasta prin voinţa majorităţii.
Tocmai pentru că încearcă să-şi disimuleze opţiunile reale, ei nu sunt în stare nici să formuleze o „teorie” coerentă, noncontradictorie, încurcându-se în premise false, raţionamente vicioase şi clişee ce sfidează inclusiv logica elementară. Antidemocraţii mai vechi, de la Edmund Burke şi Joseph de Maistre, până la Konstantin Leontiev şi Carl Schmitt, aveau măcar curajul propriilor convingeri, corelativ capacităţii intelectuale de a elabora o filosofie politică.
Uneori, forţaţi de împrejurări sau fiindcă pur şi simplu nu reuşesc să se mai ascundă şi comit, cum s-ar spune, acte ratate, elitiştii actuali ne oferă totuşi mostre concludente din fondul ascuns al gândirii lor, cum reuşeşte Valentin Naumescu în articolul Nici o majoritate nu poate face orice. Cazul Poloniei, publicat pe site-ul Contributors în data de 26 iulie a.c. În sinteză, acesta afirmă că o majoritate parlamentară nu are voie să decidă orice, mai exact că nu are voie să decidă componenţa Consiliului Superior al Magistraturii şi a Curţii Supreme, pentru că în felul acesta justiţia ar intra sub controlul partidului majoritar şi s-ar încălca principiul separării puterilor. În opinia lui, aşa ceva nu are cum să le treacă prin cap decât unor suveranişti lipsiţi de respectul elementar pentru statul de drept, a cărui bună funcţionare o asigură Uniunea Europeană. Dincolo de inconsistenţa argumentaţiei, textul este relevant întrucât se concentrează pe cele două leit-motive caracteristice antidemocratismului contemporan: populismul şi apărarea justiţiei.
Pentru aşa-zişii liberali europenişti sau globalişti suveranismul este acelaşi lucru cu populismul, iar populismul acelaşi lucru cu extremismul, după modelul care i se impută lui Victor Orban în Ungaria, sau la nivel planetar lui Donald Trump. Adversitatea lor este explicabilă, în măsura în care suveranismul exprimă reacţia oamenilor simpli în faţa dictatului marii finanţe internaţionale, de care se leagă reducerile de salarii, concedierile ş.a.m.d. Aşa ceva nu se poate însă recunoaşte, deoarece în condiţiile votului universal nu este recomandabil să iei în mod deschis apărarea oligarhiei. Drept urmare, sistemul puterii bancare este botezat „liberalism”, iar mobilizarea populară devine o ameninţare la adresa statului de drept, în registrul infamant al naţionalismului extremist. Europeniştii, globaliştii nu pun problema de ce votează oamenii simpli cu partidele naţionaliste, ci deduc simplist din această opţiune electorală caracterul obligatoriu „extremist” al punctului de vedere suveranist. Împrejurarea că Victor Orban însuşi, la început unul dintre liderii favoriţi ai Occidentului în Europa răsăriteană, a fost descoperit ca antidemocrat abia după ce s-a opus solicitărilor Fondului Monetar Internaţional şi a dorit să aducă Banca centrală sub controlul guvernului, este trecută convenabil sub tăcere. În conformitate cu astfel de perle politologice, bazate pe analogii fragmentare şi omologări forţate, între formaţiuni precum SYRIZA din Grecia şi JOBBIK din Ungaria nu mai intervine finalmente nici o deosebire substanţială. Mai grav, există riscul să ajungi la concluzia hilară că inclusiv Liviu Dragnea, acuzat şi el că atentează la statul de drept şi la principiile conformităţii europeniste, ar fi cumva un suveranist.
În ceea ce priveşte apărarea justiţiei de intruziunea politică a majorităţii parlamentare, aserţiunile lui Valentin Naumescu nu sunt altceva decât sofisme, care amestecă insidios termenii discuţiei. Primul sofism confundă justiţia ca atare cu organismele sale la vârf – Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea Supremă –, procedeu incorect din punct de vedere logic, atâta timp cât genul proxim nu este identificabil niciodată cu una dintre diferenţele lui specifice. Scopul este să ateste ideea că orice reglementare parlamentară a componenţei sau atribuţiilor organismelor respective constituie o trangresare ilegitimă a puterii legislative în zona celei judecătoreşti. În primul rând, Consiliul Superior al Magistraturii nu are atribuţii judecătoreşti. În al doilea rând, puterea judecătorească nu se rezumă nici măcar la Curtea Supremă; ea înseamnă esenţialmente exercitarea independentă a actului de justiţie, ce le revine în primul rând judecătorilor inamovibili din tribunale. Renunţarea la principiul inamovibilităţii ar fi fost susceptibilă, într-adevăr, să stârnească suspiciuni întemeiate. Altminteri, alcătuirea Curţii Supreme poate să provoace controverse, pot fi găsite soluţii mai mult sau mai puţin convenabile pentru toată lumea, însă nu reprezintă decât un aspect parţială în gestionarea actului de justiţie, care nu angajează puterea judecătorească în general. Oricum, tendinţa elitiştilor contemporani de a reduce justiţia în ansamblu la forurile ei de conducere, sau chiar la persoana unor procurori, este simptomatică în sine pentru cultura lor politică nu tocmai democratică.
Al doilea sofism acreditează existenţa unei justiţii metafizice, ca şi cum ar exista norme sau instituţii apriorice şi imuabile, mai presus de reglementările politice pozitive. Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea Supremă nu au căzut din cer; ele au fost înfiinţate pe baza unor norme legale, aşadar ca urmare a unor decizii adoptate în parlament. Sunt aşadar produsul prin excelenţă al voinţei politice a majorităţii, care aşa cum face poate să şi desfacă, adică să le modifice statutul sau chiar să le desfiinţeze. Să spunem lucrurilor pe nume: nu puterea judecătorească stabileşte cadrul legal, ea doar îi verifică respectarea. Ceea ce nu reuşeşte să priceapă sau nu vrea să recunoască unul ca Valentin Naumescu este că abia un sistem de justiţie scos total de sub incidenţa deciziei parlamentare contravine separaţiei puterilor, pentru că, aşa cum a fost concepută de la Montesquieu încoace, separaţia puterilor presupune echilibrul şi controlul lor reciproc. Abia un sistem de justiţie care pretinde să-şi stabilească singur normele de funcţionare transgresează ilegitim în sfera de competenţă a puterii legislative. Ca să nu mai amintim că o putere intangibilă devine incontrolabilă, deschizându-se calea abuzurilor şi implicit a compromiterii statului de drept. Ipostazierea unor instanţe mai presus de voinţa empirică a majorităţii, reflectată în parlament, echivalează în cele din urmă cu revenirea la categoriile contrarevoluţionare sau fasciste ale supradeterminării necesare a politicii.
O majoritate parlamentară poate să hotărască aproape orice. Din punct de vedere democratic singura limită a legiferării o reprezintă drepturile omului, fiindcă în absenţa drepturilor omului democraţia încetează. Tocmai această încredere în puterea majorităţii caută să o inhibe adepţii establishment-ului, fie compromiţând activismul popular, fie subminând suveranitatea parlamentului, întrucât încrederea în puterea majorităţii este condiţia morală a mobilizării contra oligarhiei tehnocratico-financiare.
Autor: Alexandru Mamina
Sursa: Argumente si fapte