În aceeași notă se înscrie și știrea de început de an cu Loteria Română (vezi aici știrea) care a anulat două extrageri pentru începutul de an, a decis brusc să renunțe la contractul cu firma care asigura suportul informatic (Intracom și Intralot) și care raportează vânzări de servicii anuale în stagnare (vezi aici rapoartele financiare pentru perioada 2011-2013, vânzările au stagnat în jurul valorii de 1 miliard lei anual). Având în vedere faptul că din această cifră de afaceri imensă profitul în 2013 a fost de doar 109 milioane lei (circa 10% din cifra de afaceri) este evident că 90% din cifra de afaceri este alocată cheltuielilor operaționale și de investiții (situația din 2012 a fost și mai proastă în condițiile în care dintr-o cifră de afaceri similară profitul înregistrat a fost de doar 36 milioane lei). Mulți se așteaptă ca această instituție să fie una eficientă și să cheltuiască cu cap sumele de bani pentru investiții și pentru funcționarea agențiilor sale loto. Iar banii care rămân, nu puțini, să fie alocați pentru proiecte cu tentă socială (ajutorarea săracilor, spitalelor, caselor de copii, azilelor de bătrâni). Realitatea este complet alta: istoricul proiectelor de sponsorizare în care Loteria Română s-a implicat împinge această instituție în derizoriu; proiectele finanțate în 2012 sau 2013 stârnesc hohote de râs (vezi aici lista și sumele absolut hilare). Este clar că Loteria Română a fost creată cu un singur scop: vacă de muls pentru politicienii români din toate timpurile, care acționează pe principiul căpușei sau tăunului (sug sângele vitei suficient cât să nu o omoare). Ar fi interesantă o detaliere a conturilor care, combinate, formează categoria de cheltuieli ”Alte cheltuieli din exploatare” care concentrează circa 70% din cifra de afaceri (mi-e greu să cred că Loteria Română cedează sub formă de premii un procent atât de mare din cifra sa de afaceri anuală).
Care sunt explicațiile pentru situația economico-financiară problematică de la Loteria Română (probleme care nu sunt de azi, de ieri):
– Numirile politice în conducerea de top al instituției: actualul director al Loteriei Române nu are experiență în domeniu, având experiență inițială exclusiv în domeniul bancar (vezi aici CV). Alături de el, în Consiliul de Administrație, există alte nominalizări politice cu o experiență similară: Adrian Nicușor Nica lucrează la ANAF, Bădescu Adrian Ștefan și-a întregit salariul de consilier al Primului Ministru și de Consilier al PSD cu salariul (nu mare e drept, dar ban cu ban se strânge) de la Loteria Română, Daniel Diaconescu lucrează, la fel, pentru ANAF sau Adrian Mişu Manolache, care a lucrat în bancă până în februarie 2013, iar de atunci trăiește frumușel din două indemnizații de conducere, una de la Loteria Română de circa 40000 lei pe an și una de la EXIMBANK (membru AGA) de circa 80000 lei pe an (adică vreo 3000-4000 Euro pe lună fără să faci mare lucru, din moment ce vânzările la Loteria Română stagnează frumușel de câțiva ani). O să spuneți că nu CA contează, ci contează managerii de la Loteria Română. Complet greșit. Într-o companie privată, dacă Consiliul de Administrație nu știe ce să ceară managerilor executivi, apar probleme reale pentru acționari, care în cazul de față este Ministerul Finanțelor.
– Lipsa de transparență tipică unei instituții publice. Deși găsești informații generale cu privire la companie, care sunt obligatorii prin lege pentru orice companie (bilanț, cont de profit și pierdere, istoric sponsorizări) nu există deloc publice decizii ale CA din care să vedem ce strategie de redresare vizează loteria, nu există nicio informație în secțiunea de achiziții publice, activitatea de CSR conține informații generale de tipul ”vom face” sau ”vom conclucra” (nimic concret). Este clar că orice contract încheiat cu Loteria Română se lovește de această problemă a necesității de ”a avea pe cineva” în interiorul instituției, la vârf, pentru a putea avea pretenții de a livra ceva acestei instituții. O transparență mai mare ar pune presiune pe calitatea actului de guvernare în astfel de instituții. Ea e obligatorie pentru companiile private. Nu e obligatorie niciodată pentru companiile de stat, cum este cazul Loteriei Române.
– Presiunea din partea sectorului privat: există la fiecare colț de stradă multe mini-cazinouri unde poți paria pe jocuri sportive (fotbal, curse de cai, curse de câini) care au o probabilitate mult mai mare de câștig decât probabilitatea asociată ghicirii a 6 numere din 49 (care înseamnă 1/13 milioane șansă de câștig). Loteria Română are serioase probleme de atractivitate a produselor sale într-un mediu concurențial tot mai puternic, în care sectorul privat se pare că este mult mai dinamic și înțelege mult mai bine nevoile legate de jocurile de noroc ale românilor. Concurența privată zguduie din temelii această instituție anchilozată în proiecte eterne cu atractivitate în piață tot mai redusă.
– Căpușarea companiei: lipsită de transparență și cu o conducere afiliată politic, Loteria Română devine câmpul fertil pentru semnarea de contracte discutabile cu terți care să furnizeze orice acestei instituții (de la hârtie igienică până la elemente de soft și de hard atât de necesare rețelei teritoriale).
Loteria Română, ca și celelalte companii de stat, rămâne o vacă de muls consistentă și mereu producătoare de scandaluri. Problema nu ține de calitatea oamenilor care sunt acolo. Toți suntem imperfecți (doar nu suntem sfinți sau zei). Sistemul ne permite să ne activăm acea parte ”egoistă” și ”ticăloasă” a imperfecțiunii noastre prin care să deturnăm un bun al tuturor (teoretic) în favoarea unui număr limitat de beneficiari. Loteria Română este o stea care apune încet, dar sigur. Pot da un verdict absolut clar: în mai puțin de 10 ani această instituție va înceta să mai existe sau va avea o cotă de piață derizorie. Pariurile nu vor dispărea, cu atât mai mult cu cât vorbim de o țară săracă (iluzia îmbogățirii peste noapte crește direct proporțional cu sărăcia) și puțin educată (greu ne dăm seama cât de improbabile sunt aceste câștiguri și greu identificăm variante mai sigure de câștig). Sectorul privat din România, va prelua (așa cum este normal, de fapt) tot mai mult din această activitate. O face deja, zic eu, cu destul succes.
Disperarea cu care unii români (nu puțini) încearcă să își schimbe statutul social acceptând probabilități de pierdere halucinante (cum e cazul Jocului 6 din 49) se contrapune șmecheriei cu care niște politicieni câștigă indemnizații frumușele fără să facă mare lucru. Probabil că dacă nivelul de educație al populației va crește, tot mai mulți își vor da seama de șmecherie (e mult mai sigur și mai ușor să obții profituri din antreprenoriatul politic, nominalizat fiind în AGA la o bancă de stat) și, fie ne vom aglomera toți în zona politicului, crescând concurența în rândul politicienilor potențiali a obține portofolii politice, fie vom sancționa cu tot mai multă îndârjire orice derapaj politic (puterea societății civile va crește).
Autor: Cristian Păun (Doctor în economie, conferențiar în cadrul Facultății de Relații Economice Internaționale a Academiei de Studii Economice din București, Director Executiv al Societăţii Române de Economie)
Sursa: Anacronic.ro