● Sala e ticsită de suflete într-o rână. Un murmur prelung şi amestecat a înstăpânit încăperea. Malaci tuciurii şi pirande în florate s-au bulucit să-şi vadă rudele încătuşate. Câţiva pura dei se smiorcăie parcă jelind, cu ochii pironiţi la boxa plină cu băr baţi mocirloşi. E o atmosferă apăsătoare, sumbră, ca de pri veghi. Grefiera strigă un nume. Din ţarcul păzit de mascaţi se ridică un vlăjgan spelb, cu privire de fiară. Scrutează semeţ spaţiul şi-şi aranjează meticulos creasta păroasă. Nu pare să-l preocupe afa cerea judiciară al cărei personaj principal este. Mestecă insolent gumă şi zâmbeşte detaşat. Are braţele tatuate cu balauri şi chi puri înfricoşătoare. Judecătorul îşi reprimă cu greu indignarea, dar, în cele din urmă, îşi varsă furia: “Aşa puşcărie aş face şi eu!”. Unii râd, alţii amuţesc, neştiind cum să reacţioneze. Doar un avocat hâtru are replica pe măsură: “Aşa să vă ajute Dumnezeu!”. Dar ăl de Sus n-a mai avut timp să-l audă, căci magistratul s-a pensionat pe grabă, speriat de urarea avocăţească.
● Pe vremea boierilor, nişte ţărani s-au gândit să-şi dea în judecată stăpânul pentru niscaiva daraveri cu plata zilelor de muncă. Ca mai mereu, boierul a câştigat pricina, deşi legea nu era de partea sa. După citirea verdictului, reclamanţii-opincari au ieşit din clădirea tribunalului şi au zăbovit oleacă în curte, să-şi fumeze chiştoacele umilinţei. În vârtejul de suduieli slobozite cu spor înmulţit, unul singur tăcea înciudat. Când n-a mai răbdat, a luat o piatră şi a azvârlit-o înspre statuia Justiţiei, cocoţată aproape de acoperişul clădirii pe care scria “Lex”.
“Bă, vericule – s-a răstit altul -, ce faci, spargi geamurile? Vrei să ne priponească jandarmii?” “A dracu’ curvă, şi zicea că e oarbă!”, a răbufnit celălalt, ochind iarăşi trupul de mortar al zeiţei acoperite la văz.
Acum, cu cataroaie aruncă îndeosebi bogaţii, fiindcă săracii nu mai au vlagă nici pentru atâta revoltă. Iar bogătaşii ăştia zvârlesc îndesat, ca nu cumva năroada cu balanţă să-şi imagineze că e de capul ei. Iar la răstimpuri de tulbureală socială şi politică, ăi puternici au grijă să-şi trimită aghiotanţii să-i mai strângă cârpa de pe ochi. Să nu uite în veci, toanta, că vederea dăunează grav Dreptăţii!
● Rânjeşte sadic, povârnit în jilţul preşedinţial. Clipeşte des, cu luciri demonice, deloc omeneşti. Mimica toată îi trădează rău tatea în exces. E încă tânăr şi de aceea n-ar avea motive să-şi terfelească semenii. Pe care îi biciuieşte întruna cu vorba tăioasă, plesnită din înalturile adoraţiei de sine. Un sine acaparat primejdios de frustrări coclite. Roba de judecător îl îndreptăţeşte, crede el, să-şi persifleze colegii ori să mutileze destinele nefericiţilor alunecaţi în fundătura penală a vieţii. O lume de răufăcători sunt toţi ceilalţi, în afara lui, justiţiarul neprihănit şi neînduplecat! şi răzbunător pe deasupra, iar justiţia din răzbunare e, de fapt, canibalism judiciar! Din nefericire, sub roba de magistrat se ascund destui canibali, şi asta e partea cea mai înspăimântătoare a Justiţiei de la noi şi de aiurea.
● Nu-l mai văzusem de vreo 15 ani şi mai bine. De când l-am arestat pentru trei crime de omor. Instanţele i-au aplicat pedeap sa maximă, şi de atunci osânditul cutreieră fără întoarcere penitenciarele vieţaşilor. N-a îmbătrânit deloc, pare neschimbat. Mă zăreşte şi el, privirile noastre se întâlnesc şi rămân aşa un timp. Suspendate într-un trecut încă neîngropat pe de-a-ntregul. Zâmbeşte tulburat. Nici eu nu sunt altfel. Îmi dau seama că omul acesta face parte din mine, ca şi când i-aş fi fost complice la sălbaticele omucideri. Mă simt, deodată, părtaş la toate aceste monstruozităţi şi dau să scap de nălucile victimelor nevinovate. Degeaba, strigătul lor disperat mă ajunge dindărăt. Sunt condamnat să trăiesc vecinic laolaltă cu toţi criminalii ăştia, la a căror întemniţare pe viaţă am participat scrâşnind din dinţi. Cu un spirit justiţiar adesea ulcerat. Uneori, se întâmplă să visez că chiar eu sunt autorul crimelor şi că asasinii, deveniţi procurori, mă urmăresc din umbră, pregătindu-mi jujeul. Cine a stat îndelung în preajma criminalilor însetaţi de sânge mă înţelege în grozăvia gândului surpat de nelinişti somnambule.
Marian Nazat
sursa: observator.ro