Statul este discutat, astăzi, dintr-o mie de perspective; planurile de analiză se întretaie, se suprapun, conducând, adesea, la o reprezentare confuză a răspunderilor sale. În contextul de față, ne propunem să discutăm relația statului cu procesul dezvoltării în condițiile globalizării. Globalizarea pune în termeni diferiți problema dezvoltării. Ea ne obligă chiar să regândim procesul în ansamblu. Din moment ce competiția se desfășoară la nivel global, atunci și procesul dezvoltării se cere regândit din temelii și în perspectivă globală.
Cum globalizarea încredințează planeta celor puternici – întrucât cei puternici pot „alerga” pe un teren de dimensiunea globului – înseamnă acest lucru că statele mai mici sau mai puțin dezvoltate nu au nicio șansă? Nu, au, dar cu mari eforturi, cu o linie de conduită bine pusă la punct, atentă, cu o mobilizare exemplară și, neapărat, cu o viziune eșalonată în timp. Ceea ce înseamnă strategie bine elaborată și aplicată constant pe o perioadă de ani de zile.
Întrebarea incomodă – ocolită de multe ori – este: cine se află în drept să facă proiecția dezvoltării și cine poate cu adevărat să asigure materializarea ei? Globalizarea transformă dezvoltarea într-o funcție a statului, poate cea mai importantă funcție a sa, ori, dacă doriți, așează statul și dezvoltarea într-un binom organic. Dezvoltarea în condițiile globalizării nu mai poate avea loc fără sprijinul și ghidajul strategic al statului, așa cum statul care nu sprijină procesul dezvoltării la nivelul exigențelor noului context este un stat vinovat față de comunitatea pe care pretinde că o servește.
Problema fundamentală aici este că globalizarea postulează un stat cu puteri diminuate. Un stat care, dacă ar fi puternic, ar sta în calea fluxurilor globale, le-ar stânjeni. A apărut o „interpretare dominantă” de care ne detașăm cu greu: ca globalizarea să meargă bine ar avea nevoie neapărat de un stat slab, de un stat cu funcții mai ales de decor. Statul care să organizeze efortul de ridicare a unei comunități naționale pur și simplu nu este reținut nici de teoria, nici de procesul de globalizare, așa cum au fost ele elaborate inițial. După opinia noastră, emanciparea de această interpretare care amputează instrumentele ce pot fi folosite în procesul dezvoltării reprezintă un adevărat comandament. Teoria statului slab este proprie primei faze a globalizării. Faza a doua, dimpotrivă, pretinde un stat puternic, activ, bine echipat, care să poată orienta și ghida procesul dezvoltării. Problema este că multe țări dezvoltate, includem aici și pe cele din Europa centrală și de est, încă trăiesc – mental vorbind – în prima fază a globalizării și se leagănă cu ideea statului minimal, a statului ca paznic de noapte, adaptată evident contextului actual. Astfel, ele trăiesc într-o epocă apusă. Iar, cât timp vor trăi astfel, șansele de revenire sunt ca și inexistente.
În 1974 premiul Nobel pentru economie a fost acordat la doi economiști celebri: Gunnar Myrdal și Friedrich Hayek, care aveau vederi diferite despre dezvoltare, mai precis despre modul în care societățile se pot emancipa de sărăcie și pot atinge prosperitatea. Faptul că doi economiști de o asemenea talie au împărțit, în acel an, Premiul Nobel este important deoarece ne arată ce loc ocupa problema dezvoltării pe agenda publică în acea perioadă. Acest moment special mai pune în lumină ceva ieșit din comun: doi eminenți economiști promovează două abordări diferite privitoare la o relație fundamentală: relația stat-dezvoltare.
Având o impresionantă biografie profesională – profesor la Universitatea din Stockolm, secretar executiv al Comisiei economice pentru Europa a Națiunilor Unite timp de zece ani – Gunnar Myrdal se consacră unui domeniu nou pentru acea perioadă: economia dezvoltării. Publică mai multe lucrări pe această temă între care remarcăm «Asian Drama. An Inquiry into the Poverty of Nations» (1968), lucrare în trei volume numărând peste 2.000 de pagini. Punctul de plecare al viziunii sale îl reprezintă următoarea constatare: multe suferințe ale societății subdezvoltate, cum ar fi starea sănătății, a educației, nivelul corupției, sunt asociate cu venitul. Situația este comună țărilor subdezvoltate și deosebește lumea „a treia” de lumea dezvoltată. Prin urmare, țările subdezvoltate trebuie să atace în primul rând aceste probleme, care prin raza lor de extensie au devenit grave probleme sociale și numai după aceea ar putea exista șansa să fie promovate politici centrate pe individ, precum în statele dezvoltate. De aici se ajunge la o formulă de principiu: istoria vestică a dobândirii libertăților individuale, ca îndreptar, are puțină relevanță pentru statele sărace.
În viziunea autorului suedez, guvernele sunt datoare să promoveze dezvoltarea „în ciuda existenței unei mase mari de cetățeni analfabeți și apatici”. Eforturile pentru dezvoltare se cer susținute de o viziune clară, de expertiza necesară, dar mai ales de multă determinare, care poate să facă apel și la mijloace mai dure. „Alternativa la o asemenea încercare eroică este continua acceptare a stagnării economice sau chiar a regresiei, ceea ce, politic, este imposibil în lumea de astăzi”. Important de subliniat este faptul că autorul suedez fixează dezvoltarea, ca obiectiv central pentru guverne, iar instrumentele de care dispun guvernele se cer focalizate pe același obiectiv: „acela de a pune capăt sărăciei”. Mijloacele pentru atingerea sa pot fi diferite, chiar autoritare. Dar nu este greșeală mai mare decât a lăsa țări și comunități în stare de subdezvoltare, care amputează posibilitatea de a atinge vreodată prosperitatea.
Hayek nu împărtășește deloc ideea privitoare la „coerciția puterii arbitrare” și afirmă că „politica libertății pentru individ este singura politică cu adevărat acceptabilă”. Gânditorul austriac propune „o remodelare completă a societății”. Pentru ceea ce ne interesează pe noi acum, important este să subliniem că Hayek vorbește despre a un câmp larg și puțin cercetat al activității statale, incluzând asigurarea infrastructurii, a sistemului sanitar, a serviciilor sociale, prevenirea poluării și a fraudelor. Deci, statul trebuie să asigure premisele dezvoltării, contextul dezvoltării, restul, inclusiv problemele asociate cu elaborările strategice, fiind încredințat inițiativei particulare.
De ce am insistat asupra acestor doi autori? Pentru că, așa cum remarca și William Easterly, cei doi autori au promovat „două abordări diferite: una pentru țările subdezvoltate, cealaltă pentru societățile avansate”. După opinia noastră apariția a două abordări diferite este o mare achiziție a teoriei economice. De fapt, sunt două dezlegări care pornesc de la situații diferite și se aplică unor realități complet deosebite. Teoria economică a pierdut mult, precizează William Easterly: „faptul că niciodată nu a avut loc o dezbatere pe temele dezvoltării între Hayek și Myrdal este una din tragediile intelectuale ale secolului XX”. Problema este că, pornind de la aceste abordări diferite, s-au constituit nu doar filiații de gândire opuse, ci chiar ireconciliabile. Ceea ce putea fi prilej de îmbogățire a economiei dezvoltării a devenit motiv de schismă și a alimentat o confruntare ideologică în esența sa. Este ideologică pentru că o abordare nu este dispusă să învețe ceva de la cealaltă: singura ambiție fiind aceea de a i se substitui și de a-și afirma superioritatea. Or, substituția în acest caz nu poate duce decât la dezastru. Nu poți trata o suferință – de pildă boala de plămâni, considerată boală a sărăciei – cu metode inspirate de alte realități și alte preocupări, să spunem respectarea dietelor pentru a scădea în greutate. A aplica primei situații rețeta de slăbire nu poate duce decât la dezastru. Iar când vorbim de economia dezvoltării, rezultatul legitimează strategia. (va urma…)
Autor: Prof. univ. Paul Dobrescu, din volumul «Crizele de după criză»
Sursa:Anonimus.ro