În prima parte am prezentat modalitățile în care cu bună-credință informațiile din sistemul de sănătate pot fi distorsionate și pot duce la decizii greșite. Cum am promis, voi continua în această notiță în care mă voi referi la modul în care presa impune un anumit comportament publicului.
Cercetările privind impactul presei asupra comportamentului uman au început de prin anii 1960. Astfel, de atunci s-a considerat că presa este unul dintre factorii care pot influența comportamentul.
Citez doar câteva din cercetările de atunci:
- în 1968 – 8 articole din presa de la Toronto au fost corelate cu 56 cazuri de sinucidere;
- în 1971 – 30 articole din presă au fost corelate cu 3265 sinucideri.
În Detroit, după o grevă a ziariștilor care a durat 265 de zile și în care niciun ziar nu a fost publicat, s-a constatat o scădere a ratei sinuciderilor și crimelor cu 40% datorată lipsei știrilor din ziare. Aceasta a determinat inițierea unui studiu de către Senatul SUA, privind relația mass-media – devianța comportamentală. Studiul care avea 2048 pagini a relevat că
- 8 din 10 programe TV au scene de violență;
- 1 episod de violență la 2 minute (sâmbăta și duminica)
- în SUA se vizionează 20.000 scene violente/an și 11.000 scene de omor; în Anglia – 4 scene de violență/oră; în Franța – 2126 scene de violență/săptămână
Prin urmare, au apărut o serie de reguli legale și deontologice privind presa. De exemplu: organele de supraveghere a posturilor de televiziune (CNA). Apoi, astfel de studii au devenit o raritate pentru că nu au mai fost finanțate sau au fost respinse la publicare. Însă între timp a apărut noua mass-medie care a încorporat vechea mass-medie: de la scrisori și vechile ziare și reviste, radio, televizor la publicații online, email-uri, bloguri, Facebook… În zilele noastre există o abordare specifică privind știrile. Știrile nu trebuie să reflecte realitatea, ci trebuie să se vândă. Știrea care se vinde are următoarele caracteristici: noutate; impact; proximitate; amploare; proeminență; unicitate; conflictualitate; interes uman.
Mai putem vorbi despre bună-credință? Pentru știrile din domeniul medical exemplul care este relevant este modalitatea în care prin mediatizarea excesivă și deseori nefundamentată s-a creat starea de neîncredere în sistemul public de sănătate care a determinat un comportament specific atât medicilor, cât și pacienților. În momentul în care mă uit la notițele pe care le-am scris (Între democrație și dictatură – studiu de caz: Politica privind vaccinarile; Poate fi respectat jurământul lui Hipocrate în România?; Nedumeriri; De ce sunt medicamentele scumpe în România sau cum buna-credință nu poate acoperi ignoranța; Studiile clinice în România;Ce nu s-a spus despre fertilizarea in vitro; Un spital demonizat. Spitalul de Arşi din Bucureşti; Ar putea relaţia medic – pacient supravieţui nevoilor moderne?; Despre gărzile suplimentare în spitalele publice; Cât ne costă cultura conflictuală în Sănătate?; Este malpraxisul principala problemă a sistemului de sănătate românesc?) și compar cu modul în care au fost tratate atât de oficialități, cât și de presă acele cazuri observ că există o discrepanță majoră între problemele pe care le ridică publicul pe peretele meu și interesele presei și ale oficialităților. Cât timp oficialitățile și presa încurajează cultura conflictuală, nu trebuie să ne mire faptul că se induce și se manifestă comportamentul agresiv, intolerant și dezumanizat. Nu pot să cred că în sistemul de sănătate românesc nu există decât știri negative. Existența unei prăpăstii între lumea medicală și lumea pacienților are rezultate dramatice. Mai ales pentru pacienți. Pe de o parte bolnavi care nu se mai internează pentru că au citit în presă că spitalul ucide, pe de altă parte bolnavi dirijați către unități medicale din afara țării de către oficialități (uneori în instituții sub nivelul celor din România) sau persoane care nu se vaccinează datorită neinformării corecte etc. Cine răspunde pentru aceste victime? Dacă analizăm aceste situații nu suntem tentați să comparam presa cu terorismul?
Cine își asumă responsabilitatea pentru aceasta realitate? Ce interese sunt în spate? În acest moment și din cauza știrilor din presă unii pacienți sunt agresivi și privesc către medici ca la posibili infractori, iar unii medici nu mai au compasiune și dorință de comunicare și privesc la pacienți ca la posibili delatori. Fiți sinceri, nu cred că nu aveți măcar un astfel de exemplu personal.
De aceea consider că atât presa, cât și lumea medicala trebuie să se aplece asupra acestei probleme majore și să găsească o cale de a acoperi aceasta prăpastie. Primul lucru care trebuie făcut este un dialog sincer, onest și tolerant.
P.S.1: Echipa domnului Tolontan a devenit din specialistă în sport, specialistă în sistemul de sănătate. Am însă o nedumerire: pot să am încredere într-o postare în care “un renumit medic microbiolog” sub protecția anonimatului dă o serie de declarații cel puțin îndoielnice?! Dacă este atât de renumit, de ce nu își spune identitatea? După cum vedeți eu îmi asum ceea ce spun, acceptând riscul ca uneori cei care nu sunt de acord cu mine să mă combată (unii folosind etichetări vulgare și nu argumente). Sau altădată spune că se bazează pe spusele unui “medic excentric”. Aceasta este informare corectă și profesionalism? Ceea ce m-a mâhnit cel mai mult a fost declarația unei doamne/domnișoare, nu i-am reținut numele, din echipa domnului Tolontan care referitor la tragedia din familia Condrea a spus că nu are niciun fel de mustrări de conștiință cu privire la soarta copilului acestuia. Poate sunt eu prea sentimental și ea are dreptate.
P.S.2: Domnul Tolontan face dovada “competenței” sale în momentul în care vorbește în direct, la televizor, despre mortalitatea evitabilă și dovedește că nu cunoaște nimic, nimic, dar absolut nimic despre acest concept.
Autor: Vasile Astărăstoae
Sursa: Vasile Astărăstoae