Sunt în cușeta trenului, mă întorc de la mare. În jurul meu, o mare de oameni nebună și nepăsătoare. Scriu cu greu, printre scrâșnetele și hurducăturile trenului și gângurelile copiilor mici și ale părinților și mai mici, care se pare că au eșuat în încercarea lor de a își educa odraslele. Sau poate că nici nu au încercat…
Lumea e scufundată adânc, fiecare în somnul ei de viață. Unii cu copiii, alții cu serviciul, unii cu berea, alții cu nevasta, fiecare își vede netulburat de existența lui anostă. Nu am auzit în tren, nu am auzit în gară, nu am auzit la mare, la restaurant sau pe plajă, nimic de politică. Doar niște adolescenți amorezați de propria persoană se contraziceau ieri pe plajă, cu aere de mari analiști politici, unii spuneau că l-ar da jos pe Băsescu, alții că Ponta face ilegalități și strică imaginea țării. Nu aveau nici unii, nici alții argumente, aveau doar umori. Și cu umori nu se face nici politică, nici societate civilă. Țara arde și se pare că nimănui nu-i pasă.
Așa că timp de-o săptămână am zăcut în marea cușetă de la mare, în Constanța. Nu mai știu nimic din viața politică, nici de unii, nici de alții. După vreo 3 zile de adormire a simțurilor politice am deschis televizorul pe un canal de știri. Țara se schimbase radical, totul era dat peste cap; nimic nu mai era cum a fost când am plecat de-acasă. Cred că de fapt nu eu, ci țara asta a plecat de-acasă, dacă după trei zile de neuitat la televizor, când te uiți, te simți străin de evenimente și ai nevoie de un oarecare timp de acomodare. Din zi în zi, din săptămână în săptămână, de la o oră la alta, țara se-ntoarce cu fundu-n sus, apoi iar cu el în jos, apoi iar în sus și tot așa, de nu mai știi până la urmă, dacă nu ești atent mereu la evenimente și te informezi doar sporadic, care e capul și care e fundul și ți se pare că nu mai există deloc cap și că toți gândesc cu fundul.
Suntem o țară eveniment, o țară scandal, în care fiecare se ține cu dinții de scaun până la ultima picătură de sânge, până la pierderea definitivă și irevocabilă a oricărei picături de onoare. Suntem o țară de hiene. Unele jos, la baza societății, își cresc ,,liniștite” și nepăsătoare frustrările sau plozii gângavi. Altele, sus, se sfâșie feroce pentru supremație. Niciuneia dintre haite nu îi pasă de cealaltă. Nu se întâlnesc niciodată. Au teritorii de vânătoare diferite, bine marcate prin urina și dejecțiile de rigoare. Clasa politică și societatea civilă se disprețuiesc și se ignoră reciproc. Se întâlnesc vag doar la alegeri. Iluzoriu. Politica vorbește până în ziua votului. Manipulează ce e de manipulat. Apoi poporul dă cu ștampila, după sentimente și resentimente, rareori după argumente și idei. Ulterior apele se despart. Politica cu politica, poporul cu poporul. Fiecare cu ciolanul și ciolăneala lui. Între scrutine – scandaluri, dat la gioale, paupertate, dezmăț pe banul public. Poporul cu supraviețuirea, cu copiii la mare, cu berea, cu munca, cu ale lui. Politicienii cu-ale lor. Vorba românului, fiecare cu … mă-sii, doar că de mama comună, cea care ar trebui să ne hrănească și să ne crească pe toți, de țară, nu îi pasă nimănui.
Societatea bolnavă doarme în cușetă. Așa cum în parlament fiecare ne trimitem pe colegii câte-un reprezentant, așa și în tren – sunt de toate dintre toți: și pițipoance, și cocalari, și copii, și bătrâni, și muncitori, și intelectuali, și mulți proști și puțini deștepți. România doarme în cușetă, în acest parlament ad-hoc al adormiților. Miroase urât și e zgomot, e cald, întuneric și rău. Fiecare vrea să ajungă acasă, dar nu știe nimeni în ce stație suntem. Te uiți pe geam, doar câmpuri, ici-colo câte-o vacă… sau câte-un bou… Toți dorm și trenul merge, parcă nu oprește niciodată, iar atunci când oprește parcă nu mai pleacă. Mișcarea vagonul pare de-o inerție perfectă. Câmpurile sunt mereu aceleași, pârjolite și reci. Toți dorm în cușeta țării, în speranța dușului de-acasă, a unei mese calde și a unui somn într-un pat decent.
Dar trenul numit România nu mai oprește în nicio gară, nu ne mai duce nicăieri. A deraiat de mult, undeva în Câmpia Tranziției. Toți sunt stafiile a ceea ce-au fost mai demult, profesori, medici, avocați, muncitori, ș.a.m.d… nu mai au nici statutul, nici valoarea de odinioară. Acum, umbrele lor doar bântuie trenul în căutarea vieții pierdute, a unei vieți irosite degeaba în trecerea lor printr-o istorie care își refuză locatarii. Suntem o populație ce populează o istorie ce își refuză populația, refuză a fi populată cu viață, cu trăire și gândire autentică. În cușetă doar se doarme și se visează, nu se trăiește. Nu poți să respiri cum trebuie, e strâmt și nu poți coborî din tren sub nicio formă.
Plătesc un bilet cam scump pentru un tren deraiat, fără destinație… Mi-am plătit la timp biletul din taxe și impozite și-am primit până acum doar mecanici de tren beți ce-au sărit cu trenul direct în Dunăre, de pe podul de la Cernavodă. Trenul se scufundă pe un ritm de sforăituri și manele… ,,Nu știți în ce gară suntem? Cât avem întârziere? Nu știți când ajungem în lumea civilizată? Nu știți, mai ajungem?” Istoria a închis ochii, s-a întors pe-o parte și a adormit, nu-mi mai răspunde. Mă culc și eu. Noapte bună!România doarme!…
Autor: Florin Moldovan
sursa: presalocala.com