Facebook nu este un loc adecvat dialogului, cum nu e potrivit nici pentru dezbateri. Pare convenabil doar pentru clișee corecte politic. Ziceri prostești. În spiritul ”standardelor comunității”. De parcă ar exista vreo comunitate în sensul propriu al cuvîntului și aceasta ar avea și standarde! Este un spațiu în care libertatea nu mai există. Iar și dacă există, nu mai servește la nimic. Este o ”libertate” contrafăcută, camuflată în dublul limbaj orwelian. E o retrăire a anilor ’80 ai regimului dictatorial.
Dialogul în spațiul virtual este o bătălie pe viață și pe moarte, însă fără miză. Contează doar cine ”cîștigă” duelul verbal. Cine e mai mojic. Așa încît, principalul canal de comunicare la nivel global a ajuns un eșec lamentabil. Un prim argument vizibil și dureros contra globalismului. Să nu ne mirăm, așadar, că scriitori precum Alexandru Petria au contul suspendat frecvent. Ideile deranjează. Libertatea jenază. Justețea mîhnește. Realitatea arde ca un fier înroșit. Puțin contează faptul că a-l interzice pe Petria să scrie pe Facebook echivalează cu asasinarea caricaturiștilor de la Charlie Hebdo. Și aici, și dincolo, ideea este a băgării pumnului în gură, dacă se poate chiar definitiv.
Deci Petria ”redescoperă mersul pe jos”: cartea tipărită. Nici măcar nu ar trebui să ne mire că un scriitor scrie. Că îi apare o carte. Ar trebui să ne mire doar faptul că noile platforme de comunicare sînt pe cît de inutile, pe atît de represive și că, în această configurație socială, ceea ce propune, de fapt, Petria este regăsirea normalității. E ca și cum te-ai fi pierdut pe undeva și încerci cu disperare sa regăsești poteca, întorcîndu-te – volens, nolens – pe propriile urme. De care poți fi sigur.
Mă gîndesc că dacă această carte apărea pe vremea cînd mai exista celebra cafenea Arizona de pe str. Universității din Cluj, pînă la ora asta Petria ar fi fost deja disecat, dezosat, jupuit, scalpat, întors pe dos. Pe urmă pomădat și lăudat. Iar apoi stropit cu cafea ca să-și revină. Cartea lui ar fi generat efluvii de mărunte genialități orale, forma și fondul cărții ar fi ajuns deja rumeguș. Doar că, Arizona, ca multe alte lucruri cu adevărat valoroase pentru viața de zi cu zi, iată, nu mai există. Nu cei patru pereți și cafeaua proastă de aici ne lipsesc, ci un spațiu critic. Și cei dispuși să se strîngă, zi de zi, ca să dezbată idei.
Mă leg de Arizona deoarece, illo tempore, pare-se că aici l-am cunoscut pe Petria. Deși nu știu să fi schimbat vreo lopată de vorbe. Dar, însuși faptul că făceam parte din mica lume a marginalilor fericiți, din boema intelectuală a urbei, constituie un blazon pe care și el, și eu, le respectăm fără a mai pune alte întrebări. Arizona era locul în care nu puteai pătrunde ca impostor. Nu puteai să te dai latinist cînd la masa vecină stătea Vasile Sav, nu te puteai declara poet cînd la nici jumătate de metru de tine se agita Ion Mureșan, ”Optzecilă”. Sau traducător, cînd alături de Muri stătrea Sandu Vlad, tălmăcitorul lui Joseph Conrad. Nu te puteai da nici măcar mare ziarist căci Arizonadevenise o a doua redacție pentru mulți gazetari talentați.
Fumul gros atîrna în fîșii, iar cana de cafea abia dacă o puteai duce, cînd și cînd, la gură de atîtea coate și îmbrînceli. Se stătea în picioare. Ca în autobuz. Asta era Arizona aceea în care se sfîșiau idei și se construiau lumi. De asta vă spun că aș arunca această carte a lui Petria cu mare bucurie pe careva masă de acolo! Parcă și aud: Ăsta-i prost la cap? Păi ce titlu e ăsta? Cum văd lumea? Asta-i tot ce a găsit el? Ia fii atent aici! Oferta pe care o propun? Păi e ofertă sau e propunere? Bagă autorul și titlul în text? Ăsta n-a auzit de note de subsol?
Lasînd însă chestiile de formă, sînt totuși sigur că ar fi contat conținutul. Iar acolo sînt deșertate lucrurile care merită cu adevărat investigate și discutate. După ”prolegomenele” privind globalizarea, după necesara definire a patologiei neoliberale, Petria ajunge la examinarea adevărului și la manifestul împotriva corectitudinii politice. Împotriva alterării umanității în beneficiul doctrinei Noii Orînduiri Mondiale. Iar asta nu poate decît să declanșeze revolta autorului. În mod justificat. Aici, cartea se întrepătrunde copios cu Facebook-ul, curg scurtele urlete de durere ce vin să demonstreze, în cascadă, utilitatea ”manifestului”.
Un întreg capitol îi ia la țintă pe intelectuali. Petria îi ia de guler și îi azvîrle în agora, îi scutură de ”sentimentul inutilității”. De impostură. Îi aruncă în fața cohortelor de imbecili cu care mediul online îi face egali. I-ar obliga să dezbată, să aducă argumente, să-și cîștige pita de intelectual în fiecare zi. Că așa e în lumea lui Petria. Viața e grea. Iar bonusul de aici este o frumoasă descriere a lui Liiceanu, urmînd definițiile clinice ale sociopatiei.
Ceea ce strigă Alexandru Petria prin cartea de față este că a sosit momentul să ne scoatem lațul din jurul gîtului, să reunțăm la ideea suicidului. Recursul la libertate și la legea morală explodează fără întîrziere, Petria interzice spălatul pe creiere, la nivel individual, interzice ritualurile de bordel cu geamuri sparte în cazul extins, al nației. Strigătele lui Petria devin tot mai acute, pe măsură ce vivisecția străbate întregul manej național, cu ONG-uri, lideri politici, parlamentari. Iar strigătul ajunge un urlet de fiară cînd îi ia la bani mărunți pe alde Kissinger sau alți reprezentanți ai ”Occidentului moral”. Și ai UE.
Apoi, ”sindromul broaștei fierte”, care obișnuindu-se cu temperatura nu sare din oală, e analizat cu microscopul, căutîndu-se totodată urmele de bunătate și de omenie. Mai greu de observat din cauza stilului eseistic. E enervantă cartea lui Petria! Mă enervează și că are dreptate și că îmi arată fața hidoasă a realității în care, pînă la urmă, nu am de ales, viețuiesc. E adevărat și ce spune despre generația noastră, a ”arizoniștilor”, a revoltaților, a rebelilor. Și, da, e adevărat că am cam îmbătrînit și că nu mai regăsim pasiunea noastră și vîlvătaia nici în ochii, nici în inimile copiilor de astăzi.
Partea finală, despre ceea ce Petria numește ”dignitism”, începe însă problematic. Societatea, spune autorul, are o anume cantitate de convenții cu pretenții că ar fi ”un dat”, că ar avea o valoare de adevăr unic. Sigur că aici e importantă și cheia prin care încercăm să deslușim lucrurile. Personal, voi înclina mereu către Decalog, care ne indică în mod clar sursa acestor convenții: Dumnezeu. Aflăm asta din chiar introducere. Astfel că, restul, poruncile în sine, devin de necontestat. Nu le-a dat președintele, nu le-a dat regele, nu le-a dat doamna Dăncilă și nu s-a pronunțat nici Curtea Constituțională asupra lor. Cele zece porunci vin de la o autoritate supremă. Să luăm, așadar, porunca ”Să nu ucizi!” Am să-l parafrazez aici pe Dennis Prager. Putem presupune că circumstanțele privind uciderea și consecințele uciderii au fost deja judecate și Creatorul a ajuns la concluzia că nu este în regulă ca uciderea să se perpetueze. Ca sîngele să strige după alt sînge. Ca răzbunările să se țină lanț. Porunca în sine vrea să pună capăt crimelor. Ca omul să poată ieși liniștit din peștera lui fără ca cineva să îi trîntească vreo ghioagă în cap. Ca atare, ulterior, societatea umană a codificat această poruncă, alungînd din viața cotidiană uciderile. Este o convenție socială. Un dat. Mai departe, aceeași societate a recodificat porunca și în cheie juridică, pedepsind crima cu ani de detenție sau chiar cu suprimarea vieții criminalului. Este o altă convenție. Să observăm, totuși, că în lipsa acestor convenții, ”Să nu ucizi!” devine doar o opinie, căreia i se poate oricînd opune opinia ”E bine să ucizi”! Și atunci cum procedăm?
Petria susține că evoluția aduce schimbarea convențiilor. Ceea ce nu este întru totul adevărat. Că se schimbă paradigma economică, că se modifică reglementări de natură administrativă – e una, dar e mai greu de spus că bazele morale ar fi suferit vreo mare modificare timp de cel puțin două milenii. După cum arătam și mai sus, legislația așa-zis occidentală, își are bazele exact în credința creștină, care interzice adulterul, furtul, crima, înșelătoria, mărturisirea strîmbă etc. Deci nicidecum nu reprezintă ”convenții culturale cu valoare temporară”. Decît, poate, într-o construcție pur ateistă.
La fel, din punct de vedere personal, inclusiv ca și deținător de părți sociale într-o societate comercială, nu pot privi ca viabilă ideea ca firma să nu urmărească profitul. Petria spune că firma ar trebui să urmărească ”bunăstarea speciei”. Cu tot respectul față de specie, fără ca firma să realizeze profit, nu va putea asigura nici măcar bunăstarea reprezentanților angajați cu carte de muncă din cadrul speciei, necum a altora. Doar dacă nu ne întoarcem înspre socialismul utopic de tip Saint-Simon, Fourier sau chiar utopia lui Thomas More.
Precaritatea locurilor de muncă din societatea contemporană a fost deseori abordată, în special de stîngiști, dau aici drept exemplu pe G. M. Tamás, care a și împărțit societatea viitorului într-o elită care va avea loc de muncă și acces la privilegiile aferente și restul omenirii, care nu își va mai găsi un loc în schema productivă. Este de așteptat ca viitorul să aducă odată cu progresul tehnologic și o reducere consistentă a necesarului de forță de muncă. Dar asta se va întîmpla cu sau fără capitalismul pus în dezbatere de carte! Exact la fel se pot petrece lucrurile și într-un sistem socialist. ”A munci înseamnă a-ți vinde din viață, felie după felie, în fiecare zi”, opinează Petria. Corect! La fel de adevărat este și că a munci îți poate aduce în schimbul vînzării forței tale de muncă o sumedenie de beneficii și chiar sentimente de împlinire. E de ajuns să aruncăm doar o privire pe piramida lui Maslow, mai exact fix la vîrful piramidei. Vom observa exact unde se situează aceste activități în cadrul nevoilor umane. Nevoi, să reținem!
Munca, dincolo de imaginile sumbre proiectate de Petria, nu reprezintă neapărat o corvoadă, ”un drum spre moarte”. Altminteri, cred că nici Petria nu ar scrie. Și mai ciudat pare pasajul în care cei demni și liberi par să fie cei mai loviți de necesitatea de a munci. Pasajele acestea sînt extrem de nebuloase, totuși, dar pot genera cu certitudine discuții interesante. Ca alternativă a distropiei, Petria ajunge așadar să propună utopia, ceea ce e absolut amuzant. Nu o spun deloc cu malițiozitate.
Dar ca să n-o mai dau pe după șură, hai să vă dezvălui ”secretul” acestui capitol final. Alexandru Petria nu e nici teolog, nici politolog, nici sociolog, nici jurist, nici economist. Este poet. Ca atare, capcana în care lesne se poate cădea aici este aceea de a privi teoria ”dignitismului” altfel decît o teorie pur poetică. Literară. Este imaginea unei lumi oarecum perfecte imaginate de un poet. Iar după cum aflăm de la cuplul Leibniz – Voltaire, ”tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles”.
Așadar, să nu ne mire că această construcție ”dignistă” îmbină (oricît de imposibil ar părea) elemente de socialism utopic cu altele decupate din alt-right. De exemplu, avem pasajul despre ”alocația de demnitate”, adică un soi de venit minim garantat indiferent de prestația socială a individului. Să începem cu ”fiecăruia după necesități”? Să începem cu mai recentele teorii ale lui Alain de Benoist? Anume cu venitul garantat de stat pe toată durata vieții? Problema e că Alain de Benoist este antidemocrat, anticreștin, iar teoriile lui pun sub semnul întrebării pînă și existența piețelor libere. Dar, după cum ziceam, să nu ne afundăm în detalii. Ne o o teorie politică. E poezie.
În ”societatea demnității”, nu există nici democrație reprezentativă! Există doar democrație directă, fezabilă printr-un clic, de la calculatorul fiecărui cetățean ”demn”. Evident că astfel de ”democrații directe” sînt mult mai susceptibile să îi provoace cetățeanului daune decît orice democrație reprezentativă, oricît de corupți ar fi aleșii. Pînă la urmă, aleșii sînt suma opțiunilor alegătorilor. Să ne gîndim doar la faptul că în zi de azi, oricare canal TV, site, ziar sau radio îl deschizi, riști să fii mințit în față de vreun Rareș Bogdan, Tăpălagă etc. Că la fel e și în Franța și în Statele Unite.Informația corectă este monoplul unui număr restrîns de indivizi care și-o pasează unii altora în interiorul unei ”bule”, care află apoi alte informații din surse la fel de obscure pe cît sînt și ei de obscuri. Ceea ce, din bun start exclude cetățeanul, fie el și ”demn”, de la informația care ar trebui să fie cît se poate de publică și de neviciată.
Mai departe, un alt neajuns al teoriei dignitismului propus de Petria este analfabetismul. A-i servi unui analfabet adevărul e ca și cum i-ai explica unui orb deranjat la scăfîrlie ce înseamnă verdele. De altminteri, cred că majoritatea am experimentat deja explicarea unor fenomene așa-numiților ”tefeliști”. Să reținem că nu toți aceștia sînt clătinați mintal, unii au profesiuni cît se poate de onorabile, nu sînt implicați politic, ci doar expuși constant la mesajele nocive din mass-media. Și cu toate acestea se prezintă la miting antiguvernamental dacă se sună adunarea, ca orice alt globalist puțin fumat. Cînd toate cunoștințele tale, familia, prietenii, toată presa, toți colegii de muncă, demnitarii străini etc. îți spun că Dragnea a furat un lac și l-a dus acasă, trebuie să ai o voință de fier și o poftă uriașă de a înota contra curentului ca tu să te informezi individual, din surse corecte și să ajungi la adevăr. Iar pe urmă, vei avea neplăcuta surpriză să constați că acel adevăr la care ai ajuns cu dificultate nu interesează pe nimeni din anturajul tău. Dar să ne mai întrebăm de ce ar prezuma cineva că sursele lui de informare sînt viciate? Mai ales dacă a ”verificat” ce îi spun cei de la Digi cu ce spun cei de la Realitatea.
Teoria referendumurilor este, din nou, jucăria unora certați cu democrația. Ca să poți avea un referendum, în primul rînd cetățeanul ar trebui să cunoască situația obiectivă, să aibă niște minime cunoștințe despre ce ar trebui făcut și, în cele din urmă, să aibă parte de întrebări corecte. Greu de presupus că așa ceva ar fi posibil într-o societate fundamental coruptă, descrisă în nu mai puțin de cinci capitole ale cărții, de jos în sus, de sus în jos, pe orizontală și în toate direcțiile în deplina ei monstruozitate. Dar cum spunea Voltaire? E OK, dar în cea mai bună lume posibilă. Nimic mai fals decît că ”referendumul este cea mai pură manifestare a democrației”. Am avut cîteva referendumuri în ultimii ani care au arătat limitele acestei forme de consultare populară. Suspendarea președintelui plus monstruozitatea cu Parlamentul unicameral s-a fraudat fix prin referendum, cum și deturnarea voinței majorității în cazul consultării privind familia tradițională – prin manipulare via mass-media și referendum. Oricît își declară Petria disprețul față de cei care se declară împotriva referendumului, eu unul mă declar contra.
Votînd parlamentari, spune Petria, renunțăm la a ne pronunța pe perioada mandatului asupra problemelor statului. Bingo! Așa e! Pentru că asta și vrem! Să se ocupe alții de problemele statului, ca să avem noi timp ca să ne vedem de ale noastre. De asta îi și zice democrație reprezentativă.
”Ia gândiți-vă – sunteți orbi și aveți nevoie să vadă cineva pentru voi? Sunteți surzi, să audă alții pentru voi? De ce nevoia de intermediari, când, prin internet, aveți ocazia să votați legile? – întreabă autorul. Da! Pentru că oricît de ne-orbi și ne-surzi ar fi cetățenii, nimeni nu le conferă – nu diplome – ci cunoștințe juridice, economice etc. Nu pot să cred că un tîmplar cu urechi bune va fi capabil să înțeleagă vreodată importanța unei prevederi legislative ca și normă generală pentru sistemul bancar, cînd el însuși nu a fost, nu este și nu va fi pus vreodată în situația juridică discutată. Ca să nu spun că însuși contextul problemei i-ar putea fi greu comprehensibil în lipsa elementarelor cunoștințe economice și juridice. Ce naiba ar putea vota ăsta? Dar dacă s-ar strînge toți proștii cu auz fin și vedere ascuțită și ar vota să se desființeze definitiv școlile, oare ce am face? Sau presupunem că ar avea vreo mare dificultate să se constituie într-o majoritate decidentă?
Ca să n-o mai lungesc inutil, problemele democrației parlamentare sînt multe și complexe, mult mai complicate decît par la o primă vedere. Cu toate acestea, Parlamentul și numai Parlamentul reprezintă o instituție aptă să garanteze democrația. În cazul ”dignitismului”, vedem însă că această instituție este suprimată cu totul, dezbaterea se coboară în stradă, sau nicăieri, la nivelul bălăcărelilor de facebook, iar guvernul e greu de imaginat cum s-ar naște, pe baza căror intuiții politice ar vota cetățeanul o formă fără fond, cu rol administrativ, dar deopotrivă și legislativ? Un haloimăs, dacă nu vă supărați…
Principala problemă a teoriei este că majoritatea nu este reprezentată de nimeni. Cum nici minoritatea. În plus, e greu de imaginat cum s-ar forma o majoritate? Pe bază de promisiuni? Sîntem partidul X și vrem să facem un guvern care nu are nici o atribuțiune care v-ar putea interesa, pentru că oricum aveți cu toții venitul ”de demnitate” garantat, dar vă rugăm să ne votați pe noi ca să nu îi votați pe ceilalți?
Cetățeanul nu se poate reprezenta singur, căci asta e doar în utopii. Un milion de cetățeni văd aceeași chestiune într-un milion de feluri posibile. Oricît de tentant ar fi să polemizez punctual pe temele emise de Petria, majoritatea argumentelor cred că vizează doar ignorarea unei chestiuni de fond: faptul că pe cetățeanul obișnuit îl cam doare undeva de libertate și de democrație. Că îi este lene să se informeze despre legi, cînd ”oferta” cuprinde și informații despre țîțele vreunei dive. Că mai curînd se uită la fotbal decît peste 4.200 de reglementări. Că îi este lene să se deplaseze pînă la secția de votare. Că este prost și fudul în același timp. Și la fel ar rămîne și în cazul în care n-ar mai exista Parlament. I s-ar rupe undeva de democrația directă. Dacă nu se poate deranja o dată la 4 ani să voteze, cum ne putem oare imagina un cetățean vigilent 24 de ore din 24, 7 zile din 7, preocupat de treburile societății? Întreb numai…
Cu amuzament regăsim și teoria lui Charles Taylor, care ea însăși recunoaște faptul că societatea actuală, așa imperfectă cum e, își satisface majoritatea, astfel încît aceasta stă și se bucură de beneficiile vieții private în loc să se preocupe de guvernare, revolte, anarhie, sînge pe pereți. Dar de ce-ar face-o? Sînt atît de multe lucruri mult mai interesante pe lumea asta, de exemplul poți citi cartea scrisă de Petria.
În fine, cam asta ar fi marea încleștare. Vîrful icebergului. Mai notez, dacă tot vorbim despre ”dignitism”, că nu văd nimic mai demn pe lumea asta decît să te îngrijorezi de cîtă carte are populația. Calea către demintate trece nu neapărat prin digestie, dar cu siguranță prin educație. Acea educație care i-ar lumina suficient pe oameni, măcar cît să nu mai voteze cretini. Iar în rest, poate c-ar trebui să ne gîndim la vechii romani care spuneau ”nu mai sus de opinci, cizmare”, cînd bietul cizmar, după ce a vorbit despre cum s-au pictat opincile a încercat să critice pictura în sine. Cred că de bun simț ar fi ca șoferul să conducă, frizerul să tundă, chirurgul să opereze, iar parlamentarul să facă legi. Și fiecare să o facă în deplină demnitate. Dar și cu abilitățile necesare.
O ultimă remarcă pe care aș face-o aici vizează eventualele similarități pe care le puteți constata între diversele dezvoltări ”dignitiste” și alte elemente globaliste. Nu mergeți după fentă, cum se zice. Alexandru Petria, este flămînd de dezbateri și își golește sacul de idei în paginile cărții ca o invitație disperată la dueluri. Iar majoritatea ideilor merită apucate și discutate. Sînt sigur că din acest punct de vedere cartea oferă un material suficient pentru orice ”pretențios”. Înțeleg că teoria nu e definitivată încă, așa încît, cred eu, în limitele competențelor fiecăruia, merită după ce citiți capitolul dedicat să vă și exprimați opiniile. Cartea mai vorbește despre homosexualitate, limitări în acumularea de capital, companii de stat, suveranism, atîtea și atîtea altele. Volumul a apărut la Alexandria Publishing House de unde o și puteți achiziționa. Poftă să aveți la citit!
Autor: Ambrus Bela
Sursa: Samizdatul