Mă, de ce dracu țin ”marile puteri” să-și bată joc de valorile cu care se legitimează? De ce și-or călca principiile? De ce și-or disprețui partenerii, de ce și-or umili aliații? Nu pot stăpâni sferele de influență decât cu parul? Cu vorba bună nu se poate? Că nu URSS, ci SUA, a inventat conceptul de ”soft power”. Sau n-au înțeles despre ce e vorba, le-a plăcut doar cum sună conceptul, și l-au folosit ca instrument al propagandei?
Una peste alta, pentru români se dovedește că obielele cătanei John nu miros mai frumos decât cele ale cătanei Ivan. Sau, altfel spus, nu-i ridichea mai dulce decât hreanul. Iar o putere ocupantă e o putere ocupantă. Pentru care intereselor celor ocupați nu contează decât în măsura în care ele servesc interesele sale.
Învățăm, ușor-ușor, să-i urâm și pe americani, așa cum i-am urât(și încă îi urâm) pe ruși. Poate că acum ura noastră nu înseamnă nimic pentru americani. Dar o să conteze. La cel mai mic semn de slăbiciune. Și asta face parte din avatarurile unei mari puteri. Dacă își permite ura ”supușilor”, de ce nu? Să fie ură!
Așa că să-l citim pe Sorin Faur:
”Aș fi foarte curios să aflu dacă există vreun precedent la chestia asta în relațiile internaționale. Faptul că Ceaușescu repeta ca un papagal beat principiul neamestecului în treburlii interne n-a descalificat principiul. Principiul a fost formulat în anii ’30 ai secolului trecut pe continentul american și acceptat sub semnătură, începînd cu Convenția de la Montevideo, de Statele Unite cu lui F.D. Roosevelt titular la Casa Albă.
În Europa, încălcarea principiului de către URSS de partea republicanilor, de către Germania și Italia de partea anticomuniștilor lui Franco, a întreținut voiosul război civil ideologic din Spania. A urmat un alt război, ceva mai mondial, în care un austriac naturalizat german c-o mustață mai mică decît a lui Dragnea n-a fost un prea mare susținător al principiului neamestecului.
După război, principiul a ajuns în Carta ONU, apoi în Rezoluția 2131 din 1965 care prevede că „nici un stat nu trebuie să utilizeze sau să încurajeze utilizarea de măsuri economice, politice sau orice alt tip de măsuri pentru a constrînge un alt stat, în scopul de a obține de la acesta subordonarea exercitării drepturilor sale suverane și de a asigura de la acesta avantaje de orice fel”.
Apoi, în 1970, Declarația 2625 impunea principiul ca normă în dreptul internațional, susținînd că respectarea strictă a neamestecului este o condiție esențială pentru asigurarea păcii și securității, iar a practica orice formă de intervenție, deci de amestec extern, subminează securitatea și încalcă atît spiritul, cît și litera Cărții ONU. Deci “nici un stat sau grup de state nu are dreptul să intervină, direct sau indirect, pentru orice motiv, în afacerile interne sau externe ale altui stat.” Declarația 2625 era adoptată la doi ani de la intervenția Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia.
Mulți dintre cei care aplaudă acum acest stupefiant document lăcrimează la fotografiile de pe străzile Pragăi anului 1968. Presupun că unii dintre cei care îl iau azi la mișto pe Ceaușescu pentru repetarea gîngavă a principiului „neamestecului în treburlii” s-au și înscris în PCR după celebrul discurs din balconul CC, cînd cel mai iubit fiu a vorbit exact despre neamestecul în treburlii Cehoslovaciei. Iar discursul ăla i-a adus lui Ceaușescu în PCR, de bună voie, ba chiar cu entuziasm, inclusiv anticomuniști care făcuseră pușcărie politică. Paul Goma e doar un exemplu.
Acum, un purtător de cuvînt al Departamentului american de Stat girează un comunicat care solicită Parlamentului României să respingă niște propuneri legislative. Așa ceva pur și simplu nu poate fi calificat în vreun fel. E cel mult o testare a anduranței la umilință, cu atît mai mult cu cît comunicatul apare fix în ziua în care s-a promulgat achiziția de către România a foarte scumpelor rachete Patriot. În contextul și în termenii ăștia, mesajul din comunicat este un atentat la exercitarea suveranității unui stat democratic aliat. E prea mult. Teoretic, e chiar imposibil. Practic, la acestă obrăznicie se impune reacționat cu demnitatea reclamată de statutul unei țări aparent fără termenul de valabilitate expirat. Sau nu, dacă nu mai e acesta cazul. Repet, aș fi foarte curios să aflu dacă există vreun precedent la chestia asta în relațiile internaționale. Chestia neavînd nimic de a face cu diplomația. Iar dincolo de parametrii diplomației se află un teritoriu de preferat nevizitabil.”
Sa nu uiti, Darie, sa nu uiti…
Autor: Constantin Gheorghe
Sursa: Constantin Gheorghe