„De-ar curge sângele pârău,/ Nebiruit e braţul tău/ Când morţii-n faţă nu tresari!/ Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari/ Când râzi de ce se tem mai rău/ Duşmanii tăi cei tari.// Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?/ Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,/ Zamolxe, c-un întreg popor/ De zei, i-am întreba: ce vor?/ Şi nu le-am da nici lor pământ/ Căci ei au cerul lor! […]”[1].
Am auzit că în ţara mea de 28 de ani e haos. Am auzit că în ţara mea dreptatea a fost ferecată-n verigă. Am auzit că în ţara mea poţi striga, dar nimeni nu te-aude. Am auzit că în ţara mea, a fi patriot constituie infracţiune. Am auzit că în şcolile din ţara mea manualul „Istoria românilor” a fost eliminat şi înlocuit cu „Istoria”… Nu se ştie a cui…
Am auzit că în ţara mea se face mare tămbălău de „Ziua Naţională” (a cărei naţiuni?) a comemorării holocaustului… Am auzit că în ţara mea valorile naţionale sunt vânate, re-condamnate şi re-ucise de gestapo-n.k.v.d.-istul de serviciu de la I.N.S.H.R.-E.W., care „face legea” în România… Am auzit că în ţara mea s-a introdus obligativitatea învăţării, în şcoli, a „Istoriei holocaustului”… Am auzit, în ţara mea, că în programa şcolară a şcolilor din Israel a fost introdus studiul „Istoriei Românilor”… Cum? Este ştire falsă?… Scuze, în aşa haos, se întâmplă!
Am auzit că ţara mea a primit firman de la Bruxelles, ca toate datele personale ale cetăţenilor României să fie depozitate în Israel… pentru siguranţă… nu se specifică a cui. Firmanul a fost executat.
Nu îmi amintesc să fi auzit, în ţara mea, ca, actualul Preşedinte, Guvernul şi Parlamentul României ar intenţiona să comemoreze ziua de 28 iunie 1940, să reamintească poporului român de ziua de 22 iunie1941, când armata română a trecut Prutul pentru eliberarea teritoriilor româneşti răpite de criminalii bolşevici, de asasinarea Mareşalului Antonescu şi a a elitei militare şi a intelecualilor români după acel blestemat „23 august” trădător şi instaurarea regimului pro-sovietic. Şi-a „amintit” doar de holocaustul altora[2] şi de făcut muzee comandate[3].
Am auzit, în ţara mea, că asasinarea primului preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu în Sfânta zi de Crăciun ar fi rămas ca un blestem asupra ţării: „Şi, din vreme-n vreme/ Practică barbară/ Capul gintei noastre/ Cade pentru Ţară!”
Tot ca un blestem, am auzit că în ţara mea, preşedinţia, guvernul şi parlamentul vor fi primi denumirea de preş de şters picioarele altora, pe grade şi contigente.
Am auzit că în ţara mea, împrumutul de miliarde de euro făcut pe vremea când la timona cargobotului „România în derivă” se afla Traian Băsescu, s-ar fi volatilizat. Unele voci ne-„ortodoxe” grăiesc că paralele ar fi fost dăruite băncilor străine. Alele, ne-„catolice”, şoptesc că ar fi luat calea Tel Aviv-ului, în urma recunoaşterii statului român a holo-cash-ului din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial…
Am auzit că în ţara mea, matusalemul de la B.N.R. ne-ar putea spune, ceva, dar „Omerta Trilateralei” nu-i permite… Tace ca un Sfinx scufundat în vinul Isărescu.
Am auzit că din ţara mea, tezaurul naţional a fost trimis „în delegaţie” pe meleaguri străine. B.N.R. zice că „pentru siguranţă”. Gura târgului zice că a plecat, probabil, în căutarea tezaurului pierdut de România în Primul Război Mondial.
Am auzit că în ţara mea, la unele posturi de televiziune, „ghermanii” cochetează cu centenarul budapestan „Trianon 1920″ şi latră „Poveşti…” cu efecte vomitive despre România, pentru care prevederile legii fundamentale a ţării nu se aplică.
Am auzit că în ţara mea, deputatul udemerist Kulcsár-Terza József a declarat în Parlamentul României că ei, ungurii, nu au de gând să ajungă vreodată slugi pe „pământul lor natal”[4].
Am auzit că ţara mea ar fi cea mai bogată ţară din lume, că de peste 2000 de ani se fură şi tot se mai găsesc comori de furat. Miniştrii şi ministrese, ambasadorii infatuaţi ai unor ţări străine, cu obraz din şorici de porc, „partenerii strategici” şi reprezentanţii Turnului Babel de la Bruxelles, corporaţiile multinaţionale, băncile… fură pe rupte, cu acordul jefuitorilor băştinaşi.
Am auzit că în ţara mea, seful de stat nu se supune legilor, că fură şi el, comportându-se precum infractorii recidivişti, că se plimbă pe banii contribuabilului român fără niciun folos în interesul ţării.
Am auzit că, în haosul din ţara mea, de o bună bucată de vreme, că mor oamenii ca să cadă guvernele, că o baschetbalistă ar fi mare şefă la instituţia „bau-bau” şi ar cânta după partitura unor servicii „speciale”… nu se ştie precis, ale cui şi pentru cine.
Am mai auzit şi că un alt blestem s-a abătut asupra ţării mele: cu încuviinţarea guvernanţilor, pădurile sunt rase de pe faţa pământului, copacii iau calea exilului, precum milioanele de tineri plecaţi în lumea largă, iar pământul se surpă.
Am auzit că în ţara mea, aurul şi metalele preţioase sunt exploatate (a se citi, furate) de corporaţii străine.
Am auzit că în ţara mea, se fac autostrăzi-fantomă, că, din banii publici se plătesc sume imense pentru şosele nefăcute unor escroci internaţionali, care îşi iau tălpăşiţa după ce au încasat banii, lăsând românii cu buza umflată.
Am auzit că în ţara mea, deşi eşti asigurat, ai dreptul să mori, dacă nu ai bani pentru spitalizare şi intervenţii medicale.
Am auzit că în ţara mea ai dreptul de a striga la lună, dar ai şi libertatea de a pleca unde vezi cu ochii.
Am auzit că, în România, românul a ajuns străin în ţara lui.
Ei, bine, am mai auzit, în ţara mea, că pământul strămoşilor a fost şi este vândut – pentru nimic – străinilor, iar oficialii au „renunţat pentru vecie” la pământul românesc, aflat sub ocupaţie ucraineană. Dar, în ţara mea am mai auzit şi strigătul poporului: „Flămând şi gol, făr-adăpost,/ Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,/ Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut/ Şi câine eu ţi-am fost!/ Ciocoi pribeag, adus de vânt,/ De ai cu iadul legământ/ Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!/ Răbdăm poveri, răbdăm nevoi/ Şi ham de cai, şi jug de boi/ Dar vrem pământ!// O coajă de mălai de ieri/ De-o vezi la noi tu ne-o apuci./ Băieţii tu-n război ni-i duci,/ Pe fete ni le ceri./ Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:/ Nici milă n-ai, nici crezământ!/ Flămânzi copiii-n drum ne mor/ Şi ne sfârşim de mila lor -/ Dar toate le-am trăi uşor/ De-ar fi pământ!// De-avem un cimitir în sat/ Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug./ Şi-n urma lacomului plug/ Ies oase şi-i păcat!/ Sunt oase dintr-al nostru os:/ Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos/ Din case goi, în ger şi-n vânt,/ Ne-aţi scos şi morţii din mormânt;/ O, pentru morţi şi-al lor prinos/ Noi vrem pământ!// Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim/ Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,/ Că nu-şi vor bate-ai voştri joc/ De noi, dacă murim./ Orfani şi cei ce dragi ne sunt/ De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,/ Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,/ Căci nici pentr-un mormânt n-avem/ Pământ – şi noi creştini suntem!/ Şi vrem pământ!// N-avem nici vreme de-nchinat./ Căci vremea ni-e în mâni la voi;/ Avem un suflet încă-n noi/ Şi parcă l-aţi uitat!/ Aţi pus cu toţii jurământ/ Să n-avem drepturi şi cuvânt;/ Bătăi şi chinuri, când ţipăm,/ Obezi şi lanţ când ne mişcăm,/ Şi plumb când istoviţi strigăm/ Că vrem pământ!// Voi ce-aveţi îngropat aici?/ Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi/ Noi mame şi surori şi fraţi!/ În lături, venetici!/ Pământul nostru-i scump şi sfânt,/ Că el ni-e leagăn şi mormânt;/ Cu sânge cald l-am apărat,/ Şi câte ape l-au udat/ Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -/ Noi vrem pământ!// N-avem puteri şi chip de-acum/ Să mai trăim cerşind mereu,/ Că prea ne schingiuiesc cum vreu/ Stăpâni luaţi din drum!”.
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,/ Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt!”[5].
———————————————-
[1] vezi George Coşbuc, „Decebal către popor”.
[2] https://www.agerpres.ro/politica/2017/06/29/iohannis-la-comemorarea-a-76-de-ani-de-la-pogromul-din-iasi-educatiei-despre-holocaust-trebuie-sa-i-se-acorde-locul-cuvenit-12-24-27
[3] https://www.agerpres.ro/social/2017/06/29/primul-muzeu-al-holocaustului-din-romania-va-functiona-in-fosta-chestura-din-iasi-17-41-03
[4] http://inpolitics.ro/ungurii-ridica-tonul-in-parlament-niciodata-nu-o-sa-fim-slugi-pe-pamantul-nostru_18436539.html
[5] vezi George Coşbuc, „Noi vrem pământ!”.
Autor: Ion Măldărescu
Sursa: Art-Emis