Adrian Păunescu a rostit această întrebare la începutul anilor 70. La capătul unei exasperări anulând „prudențe și odăjdii”, în inima unui regim dominat de frig și întuneric, a răbufnit:
„În lunga și ploioasa noapte, deci, prin care și tu țara noastră treci,/ În noaptea marilor fărădelegi, în noaptea secolului douăzeci,/Când nu Bălcescu se născu, ci noi, când nu Viteazu se născu, ci noi,/ Când ne trezirăm în lumină, goi, că de durere ni se umflă nara,/ Aflarăm că se poate întreba, de-a lungul ori de-a latul cineva: Pe mana cui, in grija cui, e tara?”
Cine crede că în vremurile acelea era ușor de rostit astfel de gânduri, pe deasupra și de publicat, se înșeală amarnic. Sigur, vor sări ca arși moraliștii acestor vremuri de pace, fără riscuri, să-l îngroape a doua oară pe Păunescu pentru colaboraționismul său cu regimul ceaușist. Și să ne spună că, citându-l aici și în contextul prezentului plin de convulsii, nu facem altceva decât să ne dovedim niște jalnici nostalgici ai acelor vremuri.
Fie anatema aruncată! Puțin îmi pasă! Eroii aceștia de vodevil, care atunci când situația era groasă stăteau grijulii la cutiuță, să nu se șifoneze (dacă nu cumva scriau epistole adulatoare dictatorului atotputernic), iar acum, când dă bine la șorici și nu-i paște niciun pericol, confiscă prim – planul, combativi, să predea societății lecții de etică și conștiință civică, nu-mi inspiră altceva decât dispreț. Mă lasă complet indiferent gargara lor pomădată și ipocrită.
Ce mă interesează pe mine prin această evocare este să subliniez cât de actuală (și amară) este, încă, întrebarea din titlu. Acum, la aproape 50 de ani de la rostirea ei de către Adrian Păunescu în „Istoria unei secunde”. Volum interzis și ars în prima sa versiune (1971), ceea ce poate fi interpretat azi ca un premiu de excelență, oferit de un juriu al istoriei, peste timp.
Multe s-au schimbat de atunci dar, și mai multe, nu s-au schimbat.
Cum „pe mâna cui e țara”? A fost pe mâna lui Traian Băsescu și a camarilei lui de profitori, încă liberi la bogățiile acumulate, a fost și încă mai este pe mâna binomului Coldea – Kovesi și a teroarei de tip fascistoid pe care aceste chipuri cioplite au instaurat-o peste un popor nici mai bun dar nici mai rău decât altele, este pe mâna lui Klaus Iohannis, parcă lovită de parkinson când trebuie să arate fermitate și patriotism. Este, ce să mai lungim povestea, pe mâini nevrednice și nevolnice.
„Dar de PSD, Ponta, Dragnea, nu pomenești nimic?” – voi fi întrebat cu grăbire, cu ricană și cu nemestecată înțelegere. „Ei sunt buni, nu? Conduc țara bine, este?”
Nu! Și ei sunt din aceeași plămadă perisabilă. Doar că, ce să vezi, pe ei i-a votat poporul. Adică i-a ales, dintre toate relele din galantar, să conducă țara. Ei reprezintă, altfel spus, soluția democrației pentru țară. Bună, rea, asta este! Alții, mai buni, poporul n-a găsit! Și, cum ne batem cu pumnul în piept că ne-am emancipat, că suntem un stat renăscut după coșmarul comunist, un stat ce a ajuns (în fine și slavă Domnului) să prețuiască la justa lor valoare libertatea și drepturile fundamentale ale omului, ar trebui să acceptăm realitatea urnelor.
Traian Băsescu, făuritorul statului paralel care conduce România astăzi, nu a mai fost legitim după marele referendum de suspendare. Totuși, statul paralel l-a ținut în funcție, sfidând democrația.
Binomul Coldea – Kovesi (direct sau prin intermediul guvernului Cioloș) nu a fost niciun moment legitim. Nimeni nu l-a ales să facă ce-a făcut, să transforme țara în propria moșie, s-o administreze după bunul său plac, în beneficiul personal și al străinilor. Și totuși a făcut-o și încă o face.
De fiecare dată când pesediștii gafează, ar trebui ca procentele lor din sondaje să scadă. Nu se întreabă nimeni de ce se întâmplă exact pe dos? De ce, în ciuda atâtor incoerențe și dispute interne, PSD rămâne în intervalul său, strivitor pentru adversari, de 40% – 50%?
Răspunsul e atât de clar: pentru că poporul român, cel majoritar, cel care dă amprenta neamului, cea venită prin ADN-ul strămoșesc, se regăsește mai mult în mediocritatea și slăbiciunile pesediste decât în aroganța elitistă, în ipocrizia și predispoziția la ploconeală în fața străinilor ale adversarilor PSD.
Așa e românul statistic, ne place sau nu: mult mai dispus să accepte furtișagul și neciopleala decât disprețul față de voința lui și închinarea țării la idoli de altă limbă.
Pe mâna cui, în grija cui, e țara?
Ca să mă exprim fără metafore dar și fără menajamente, voi răspunde direct: pe mâna unor lași!
Traian Băsescu din lașitate nu a plecat acasă când l-au trimis peste 7 milioane de români.
Victor Ponta din lașitate a acceptat poruncile lui Barosso.
Guvernul Grindeanu din lașitate a renunțat la Ordonanța 13.
Liviu Dragnea din lașitate nu a cerut poporului pesedist să iasă în stradă.
Laura Kovesi din lașitate nu a răspuns ce căuta în sufrageria lui Oprea.
Klaus Iohannis din lașitate se face că nu observă abuzurile din justiție și nu ia nicio măsură ca să le elimine.
Aceștia ne sunt conducătorii. Niște plastiline, niște transpirici.
Și pentru că lașitatea lor emblematică trebuie să poarte un nume, un singur nume, o să îi spunem: Gabriel Oprea!
Generalul cu patru stele Gabriel Oprea! Simbolul lașității celor care ar trebui să aibă grijă de țară.
Eu unul, vă mărturisesc, nu văd personaj mai jalnic și de care românii să se rușineze mai mult când vine vorba de batjocorirea uniformei militare decât acest general de patru ori laș.
Laș pentru că s-a lăsat călcat în picioare printr-un proces inventat, fără să încerce în niciun fel a-și apăra onoarea;
Laș pentru că nu a avut bărbăția de a recunoaște un adevăr de care nimeni nu se mai îndoiește azi, și anume că Laura Kovesi a fost în sufrageria sa.
Laș pentru că a promis sub cuvânt de onoare că va veni la o televiziune să spună adevărul și nu a mai venit.
În fine, laș pentru întreaga sa activitate de militar trepăduș!
Vă dați seama ce s-ar întâmpla în caz de război cu astfel de conducători? Dumnezeu să ne ferească!
Sursa: Contele de Saint Germain