Nici „frecventabilitatea” nu mai este ce a fost odată… Toate cele de mai jos sunt doar niște observații la rece și trebuie privite ca atare. Doar constat.
Pe nesimțite, iată că am ajuns să ne trezim într-o zi că trăim într-o lume foarte bizară, în care autorul „Apelului către lichele” combate și face propagandă, cu tenacitate, de aceeași parte a baricadei cu autorul celor mai abjecte și dezaxate înfierări ale demonstranților din Piața Universității din 1990, o figură emblematică a instrumentalizării urii, violenței și antireformismului antioccidental în anii ’90 în viața publică românească.
O lume în care tipologia jurnalistului și comentatorului ieșită și răspândită de sub pulpana redacției „Adevărul” în anii ’90 – cu toată toxicitatea și opoziția insidioasă la interesele naționale reformiste și prooccidentale ale României – converge și operează sincron, în bună armonie, cu tipologia intelectualilor publici ce si-au facut un nume, brand si cariera sub semnul pretențiilor și „fumurilor” bonității interbelice, prooccidentale și anticomuniste.
O lume în care poziția revistei 22 și cea exprimată la Antena 3 in studio converg, în linii mari, în toate punctele esențiale ale consensului propagandistic al fiecărei etape și crize, mai mult sau mai puțin manufacturate – epidemic, geopolitic sau prodemocratic, pro-european.
O lume în care unii dintre cei mai cunoscuți intelectuali publici, victime ale „anilor urii” sau ale unor campanii grotești în care piesa centrală erau jocuri de cuvinte degradante cu numele de familie, acceptă ca prezența lor în spațiul online să fie gestionată de rețele și agenți ai celor mai aberante și abjecte instrumentalizări ale urii și grotescului în viața publică românească de azi, fiind, după toate aparențele, deloc deranjați de acest lucru, în deplină armonie ideatică, stilistică și retorică cu „promotorii ideilor” lor.
Așadar, o lume în care „lumea bună” și fosta ei „oaie neagră”, adică lumea miticilor spectatori ai Antenei 3, a foștilor și prezentilor agenți și purtători de ecou ai „sistemului” – disprețuiți într-o vreme de această „lume bună” – nu mai pot fi deosebiți, pentru că au convers în armonie de idei, viziune, limbaj și spirit. Combat împreună la greu: fake news, conspiraționism, extremism, antivaccinism, putinism, antieuropenism, fascism ș.a.m.d.
Și, da, într-adevăr, poate cel mai important lucru: limbajul, retorica, viziunea, formulele, sloganurile, reflexele mentale, principiile și valorile au ajuns să se suprapună pe palierele acestor vechi clivaje, care, iată, nu mai există sau sunt tot mai nesemnificative. În ultimă instanță, acești oameni nu doar că transmit același mesaj, dar au ajuns să vorbească aceeași limbă.
NU CONDAMN, DOAR CONSTAT
Toate cele de mai sus sunt doar niște observații și trebuie privite ca atare. Nu judec, doar constat. Până la urmă, o anumită perspectivă sociologică și politologică explică cum clivajele și realinierile au loc. Deci există loc pentru o înțelegere detașată și analitică, științifică, dacă vreți, cu privire la aceste mutații.
Totuși, acestea fiind spuse, să mai notăm că cea mai spectaculoasă constatare este următoarea: în ciuda acestor realități ale melanjului, „lumea bună” – toți acești autori, figuri publice, platforme, influenceri, intelectuali publici și urmăritorii lor – continuă să practice retorica „frecventabilității” si să se comporte ca și cum acesta butaforie mai are vreo legitimitate si tractiune, ca si cum anatemele, excomunicarile, ostracizarile si grimasele lor ar mai impresiona pe cineva, sau ar mai avea un sens.
„Frecventabilitatea”, această relicvă a vremurilor demult apuse ale anilor ’90, a rămas până în ziua de astăzi -ridicol si paradoxal- ultima armă retorică și socială în acest vid de discernământ, idee și gândire inteligentă care definește noua realitate.
Realizează acești oameni paradoxul situației? Realizează ei magnitudinea disonanței cognitive în care funcționează și se expun public?
După toate aparențele, nu. Și chiar dacă răspunsul ar fi da, din partea noastră cel mai elegant gest ar fi ca – , în relațiile noastre de zi cu zi cu reprezentanții acestei “lumi” – să ne prefacem că nu am observat și că nu înțelegem.
Repet: toate cele de mai sus sunt doar o observație detașată. O stare de fapt constatată. O realitate paradoxală în care, iată, ne-am trezit într-o bună zi privind în jur și realizând că nici „frecventabilitatea” nu mai este ce a fost odată…
O tempora, o mores.
Autor: Paul Dragos Aligica