Emmanuel Macron anunță public intenția de reluare a negocierilor cu Vladimir Putin, iar reacțiile isterice și acuzațiile de „putinism” sau “trumpism” cu care eram obișnuiți lipsesc aproape complet din spațiul public european și național dominant.
Interesant. Fenomenul trebuie privit detașat, stiintific. În urmă cu doar câteva săptămâni, simpla suspiciune că nu ești perfect aliniat la linia oficială și nu repeti ce vor ei să spui era suficientă pentru a declanșa stigmatizare, campanii mediatice agresive și chiar măsuri active.
Astăzi, o serie de inițiative și poziții oficiale — venite inclusiv dinspre „centrala” de propagandă — au schimbat direcția cu 180 de grade. Incongruențele și ironia situației sunt strigătoare la cer.
Dar nu era nevoie de ceea ce s-a întâmplat în ultima săptămână pentru a vedea contradicțiile, absurdul și jocul secund. Realitatea a fost mereu aceeași:
Din 2022 până în prezent, Uniunea Europeană a plătit Rusiei — în special pentru energie (petrol, gaz) și alte bunuri — sume cumulate estimate între 213 și 297 miliarde de euro (conform estimărilor Reuters și Eurostat), în timp ce ajutorul total acordat Ucrainei s-a situat între 165 și 187 miliarde de euro (estimări Kiel Institute și Comisia Europeană).
Aceasta a fost realitatea definită numeric în toți acești ani. Cine avea ochi de văzut nu putea să nu vadă. Orice intervenție publică ce atrăgea atenția asupra acestei discrepanțe era însă rapid neutralizată prin acuzații de „putinism” și prin mobilizarea unui val mediatic de indignare morală. În loc de dezbatere, am avut stigmatizare.
Astăzi fenomenul devine și mai vizibil, mai strigător la cer, în evoluțiile recente:
India, devenită principal cumpărător de petrol rusesc la preț redus, marele beneficiar contrabandist global al ultimilor ani — contribuind la finanțarea mașinăriei de război a Moscovei prin revânzări— semnează în ianuarie 2026 un mega-acord de comerț liber cu UE. Bruxelles-ul laudă parteneriatul strategic, fără ca rolul Indiei în susținerea economică a Rusiei — ieri, azi, mâine — să genereze vreun scrupul sau scandal moral.
China, principal susținător tacit al Rusiei (prin componente dual-use, drone, tehnologii, ocolirea sancțiunilor și achiziții masive de energie), este tot mai frecvent prezentată drept „partener economic indispensabil” sau „alternativă strategică”, în ciuda etichetei oficiale de „rival sistemic”. Negocierile continuă.
Și atenție aici vorbim despre mega elemente ale ordinii geopolitice și geo economice globale nu vorbim de mizilicuri: declarații personale, politici sau mici inițiative. Vorbim despre ceva masiv. Dacă nici asta nu e e ceva profund si major, mega-important, atunci nimic nu e. Inseamna ca nu mai distingem intre ce e secundar si epifenomenal si ce are un grad de importanță supremă.
Incongruențele și paradoxurile sunt, cum spuneam, strigătoare la cer. Te-ai aștepta ca aparatul mediatic, influencerii, intelectualii publici și clasa politică să încerce să mențină o minimă coerență — aceleași criterii, aceeași atitudine.
Dar această coerență lipsește. Nu le pasă.
SĂ NE MIRĂM? NU.
Există o constantă: pe tot parcursul ultimilor ani, logica și factologia au fost constant subminate. Datele empirice, bunul-simț și argumentația rațională au fost respinse sistematic. S-a impus o formă monomaniacală de propagandism care anulează orice așteptare de coerență logică sau racordare la realitate.
De ce ne-am mira, atunci? Adevărata constantă a acestui val de propagandă care ne-a sufocat și intoxicat viața publică a fost exact aceasta: incongruența și disprețul față de realitate și logică.
„Rusia mai are provizii și muniție pentru trei zile, după care gata, s-a terminat: atacul asupra României sau NATO este iminent.”
Acesta a fost — și probabil va rămâne — „standardul de aur” al acestei mașini de propagandă, al centralei sale și al nenumăraților agenți care operează în mass-media, pe platforme, în televiziuni și în zona „experților” și intelectualilor publici din România.
A avea alte așteptări este naiv. Vor spune întotdeauna ceea ce „trebuie”. Și uneori, din exces de zel, poate și mai mult. Dar, așa cum am ajuns inevitabil să înțelegem…
… REALITATEA ARE ULTIMUL CUVÂNT!
Pe măsură ce lucrurile evoluează și timpul trece, mașinăria de propagandă își schimbă direcția și țintele. Sistemul de măsuri active se recalibrează. Adevăratele contururi, adevăratele teme și adevăratele clivaje încep treptat să se degajeze, să se întrevadă.
Din cele de mai sus — și din nenumărate alte dovezi — devine limpede că această poveste nu a fost niciodată despre ceea ce a pretins că este. A fost un epifenomen. Altul este marele clivaj în jurul căruia s-au construit aceste campanii propagandistice și măsuri active.
Care este, atunci, ADEVĂRATUL clivaj? Care este forța reală care pune în mișcare aceste formidabile mecanisme care distrug societăți, comunități, biserici, familii, prietenii și, în ultimă instanță, civilizații? Aceasta este întrebarea. Aici este cheia esențială a întregii povești. Singura care contează, dacă vrem să ajungem la rădăcina lucrurilor.
ÎN LOC DE CONCLUZII
Occidentalii, europenii, americanii vor continua să negocieze, să se înțeleagă sau să nu se înțeleagă. La fel vor face rușii, chinezii, turcii și alții.
Aparatul de propagandă — pe care acum îl putem recunoaște în magnitudinea sa fără precedent istoric, operând la nivel de miliarde de dolari și cu o infrastructură care a penetrat profund societățile occidentale — va muta de fiecare dată accentul convenabil. La momentul potrivit, dacă va fi necesar, Putin și Rusia pot deveni parteneri legitimi sau chiar „prieteni”.
Orwell se va dovedi din nou un profet: Oceania nu a fost niciodată în război cu Eurasia. Nici nu ne putem noi inchipui cat de usor va fi sters totul din memoriile individuale si colective si ce usor ii vor reincarca cu un alt “produs” …
Întrebarea adevărată pentru noi este alta: Privind în urmă la acest episod, un amestec de tragism și penibil, am învățat ceva sau nu?
A meritat să rupem artificial societatea românească în două?
A meritat să creăm un clivaj în care românii au fost ațâțați unii împotriva altora? A meritat să destabilizăm sistemul economic și politic sub justificări propagandistice care, pe măsură ce realitatea se devoalează, se dovedesc artificiale și dăunătoare?
A meritat să deteriorăm discursul public și climatul de opinie în România la un nivel pe care niciodată în istorie nu l-am atins? A meritat să afectăm politica externă și parteneriatele strategice sub campanii propagandistice lipsite de logică și contrare interesului național?
La nivelul cel mai interuman, al standardelor elementare de civilizație, a meritat să distrugem relații și prietenii?
Și toate acestea pentru ce? Ce am câștigat din această isterie propagandistică întreținută nu săptămâni, ci ani la rând?
Când, după toate aceste tribulații și episoade de agresivitate si irationalitate publică, deschizi ziarul sau pagina de Facebook și vezi noua linie de propagandă tacită, cât de captiv și blocat pe pilot automat trebuie să fii ca să nu realizezi magnitudinea răului produs prin această achiesare colectivă?
Povestea nu s-a încheiat. Doar a suferit sau e in curs de a suferi o mutație. Dar întrebarea rămâne: am înțeles ceva din ea sau nu?
Autor: Paul Dragos Aligica