Peste 100 de cercetători din institutele din București se alătură colegilor din filialele Academiei Române – Iași și Cluj. Potrivit scrisorii de protest transmise de institutele bucureștene, preconizata reducere a cheltuielilor va avea consecințe dezastruoase asupra funcționării institutelor, care vor fi condamnate la exerciții de supraviețuire. Misiunea cercetării din România va fi în totalitate compromisă.
Semnatarii atrag, de asemenea, atenția că „reducerea indemnizației de doctorat și eliminarea indemnizației de hrană au scăzut salariile brute ale cercetătorilor, mai ales ale celor aflați la început de carieră, la o limită care nu reflectă pregătirea lor profesională, aproape de salariul minim pe economie, puțin peste 3000 de lei.”
AICI NU ESTE VORBA DOAR DE O CHESTIUNE BANALĂ DE SALARIZARE.
Aici nu este vorba doar despre “tineri la inceput de cariera”. E ceva si mai grav in asta. Cineva ca mine, în calitate de cercetător senior, în aceste condiții se află în imposibilitatea de a-și îndeplini o datorie elementară care decurge din rolul social și profesional pe care îl are. De ce:
Rolul meu nu este doar să predau, să public articole sau să difuzez și să dezvolt cunoaștere științifică. Rolul meu este și să recrutez, să mentorizez și să dezvolt talente științifice și de cercetare în domeniile mele.
Rolul meu este să identific tineri talentați și cu vocație intelectuală și să-i orientez astfel încât să asigur continuitatea în sistemul de cercetare, educație și academic românesc a unor programe de cercetare, a unor discipline, a unor domenii, metode și tehnici. Am datoria sa dau mai departe ce am primit – daca se poate inmultit.
De aici apare întrebarea pe care orice profesor, cercetător sau intelectual responsabil și-o pune astăzi în România:
1. Cum pot să îi îndemn pe tinerii români să aleagă o carieră academică sau de cercetare?
Și, mai ales:
2. Cum îi putem păstra în țară?
Practic, prin acest tip de abordare pe care îl vedem acum — această frenezie a tăierilor de fonduri pe pilot automat — suntem puși cu toții în incapacitatea de a asigura menținerea și reproducerea acestor resurse umane și capabilități naționale, în incapacitatea de a asigura continuitatea infrastructurii și resursei umane necesare funcționării ca sistem social de secol 21.
Eu nu pot, și nimeni nu poate, să convingă potențialii tineri cercetători să intre în cercetare – sau, dacă intră în cercetare, să rămână în România – în aceste condiții.
Apoi: Unde plasezi toată resursa umană care trebuie să fie purtătoarea acestor capabilități și forme de cunoaștere dacă subminezi, erodezi și distrugi infrastructura de institute a Academiei? Cum să reușim dacă te comporți în așa fel încât orice tânăr sau orice cercetător român de orice vârstă înțelege că în sistemul societății românești resursa umană investită în această zonă este disprețuită și degradată continuu de către clasa diligentă?!
„NOSTALGII COMUNISTE”
Abordarea actuală este de așa natură încât putem spune că NU mai suntem capabili să facem ceva ce statul comunist și elitele din perioada comunistă nu numai că au asigurat, dar au și consolidat: o infrastructură de cercetare minimală care acoperea cea mai mare parte a spectrului de științe naturale, biologice, sociale, umane și culturale. Și un status social și material decent pentru resursa umană angajată în acest sector.
România avea atunci ambiția ca pentru aproape toate domeniile de cercetare științifică, culturală și artistică să existe un echivalent românesc.
În mod normal, România ar trebui astăzi să aibă nu atât ambiția, cât PRUDENȚA de a păstra și proteja tot ceea ce a reușit, prin investiții de generații, să creeze în sistemul său de cercetare, educație și cultură.
Aici nu mai este vorba de ambiții naționale sau naționaliste. Aici este vorba de PRUDENȚĂ pură și de înțelepciune.
NE AFLĂM ÎNTR-O SITUAȚIE PARADOXALĂ:
Noi neglijăm, subminăm și demantelăm. Iar în același timp, de peste tot din lume — din acele locuri unde se discută lucrurile care contează cu adevărat, în marile universități, în centrele de cercetare și în instituțiile strategice ale statelor — vine același mesaj, repetat obsesiv: viitorul societăților va depinde decisiv de modul în care este organizat și susținut sistemul de cercetare, educație și producere a cunoașterii.
Nu este vorba doar de tehnologie sau de domeniile STEM, deși acestea sunt, evident, esențiale. Este vorba despre întregul ecosistem al cunoașterii: știință, cultură, filozofie, științe sociale, reflecție critică, instituții academice.
Vedeți postarea anterioară cu interviul lui Mircea Dumitru de la Academia Română: în fața noastră se conturează un veritabil șoc al viitorului, în care transformările tehnologice, economice și instituționale vor schimba radical modul în care funcționează societățile. În acest context, resursele epistemice, cognitive, științifice și culturale ale unei națiuni devin decisive. Ele trebuie, în primul rând, consolidate și, în al doilea rând, pregătite pentru utilizare în circumstanțe pe care încă nici măcar nu le putem anticipa pe deplin.
Este limpede că aceste resurse vor fi vitale pentru supraviețuirea și stabilitatea societăților viitorului — pentru capacitatea lor de adaptare, de orientare strategică și de menținere a echilibrului social și psihologic al comunităților.
Dacă urmărești cu atenție discuțiile care contează cu adevărat, la vârful sistemelor academice și de guvernanță din lume, mesajul este imposibil de ignorat: acum este momentul în care statele investesc masiv în cunoaștere. Se reconstruiesc sisteme universitare, se finanțează cercetarea, se creează infrastructuri intelectuale pentru deceniile care vin.
Și atunci apare paradoxul românesc: „România este țara cu cel mai mic număr de cercetători din Uniunea Europeană (inclusiv cel mai mic număr de absolvenți de doctorat).” Da ați citit corect.
Aceasta nu este doar o statistică academică. Este un indicator strategic al fragilității noastre structurale. Într-o lume în care toate marile societăți își consolidează infrastructura intelectuală, noi ne aflăm într-o situație în care baza acestei infrastructuri este dramatic subdimensionată.
Iar aici apare adevărata miză. Nu este vorba doar despre pierderea unor indivizi talentați. Este vorba despre erodarea lentă a capacității unei societăți de a gândi, de a anticipa și de a se orienta într-o lume care devine din ce în ce mai complexă. Societățile care nu își cultivă și nu își protejează resursa intelectuală ajung inevitabil să trăiască din ideile altora, din tehnologia altora, din strategiile altora.
Acesta este motivul pentru care cred că vocile acestor cercetători trebuie luate cu adevărat în serios.
Repet: nu vom putea continua să funcționăm ca societate, ca stat național și ca națiune dacă externalizăm tot ceea ce ține de esența unei societăți constituite. În secolul XXI, esența unei societăți, a unui stat și a unei națiuni va putea fi menținută și dezvoltată doar prin crearea unei infrastructuri extrem de puternice de cercetare, știință, dezvoltare, educație și cultură.
Fără asta nu mai existăm. Ieșim din istorie.
Autor: Paul Dragos Aligica