Paul Dragos Aligica: “DESPRE IRESPONSABILITATEA ACTORILOR MAJORI DIN SISTEMUL DE DECIZIE STRATEGICĂ ROMÂNESC”

(b) alimentează, tot cu resurse imense, prin rețele media, intelectuali publici, influenceri și ONG-uri, mai mult sau mai puțin sub acoperire, procese mediatice, ideologice și culturale care subminează exact bazele si obiectul securității și rezilienței nationale: părinții, familia, comunitatea, credința și identitatea națională.

Se uită faptul că „torpila zburătoare cu fluierac în coadă” ar trebui să apere ceva — ceva cu un conținut, o structură și o identitate proprie: o societate, o cultură, o identitate. Adica fundamentele si obiectul unei ordini democratice și liberale.

SĂ ÎNCEPEM ÎNSĂ CU LEGITIMITATEA EPISTEMICĂ A POZIȚIEI ENUNȚATE MAI SUS:

Importanța liniei de cercetare privind reziliența societală, pe care echipa noastră o dezvoltă la Universitatea din București, derivă din caracterul ei strategic și fundamental pentru înțelegerea viitorului societăților contemporane.

Nu este întâmplător faptul că am fost invitați anul trecut la sediul NATO pentru a prezenta direcțiile și rezultatele intermediare ale proiectului nostru — relevanța temei depășește granițele academice, atingând aspecte critice pentru securitatea, coeziunea și stabilitatea sistemelor democratice. Studiem o chestiune esențială pentru lumea de astăzi: relația dintre individ, familie, comunitate și națiune în construcția rezilienței societale și, prin extensie, în fundamentarea sistemelor politice și de guvernanță robuste, flexibile și adaptabile la condițiile de transformare profundă ale lumii contemporane.

Prin această cercetare contribuim la înțelegerea dimensiunilor strategice ale rezilienței, relevante pentru ceea ce, în terminologia contemporană, este numit război hibrid — iar în trecut era desemnat prin concepte precum subversiune, război psihologic, acțiuni de influență sau război cultural. În toate aceste forme, miza este aceeași: forța, coeziunea și capacitatea de regenerare a comunităților și instituțiilor care alcătuiesc țesutul viu al unei societăți.

Articolul „What Matters Most to the Perception of Community Resilience in Romania?”, semnat de Elena Druică, Călin Vâlsan și subsemnatul, a fost publicat în revista internațională Journal of Community Psychology (revistă științifică peer-reviewed), editată de Wiley, SUA. El reprezintă un exemplu relevant al contribuției echipei noastre la fundamentarea abordărilor privind reziliența societală, atât la nivel național, cât și în contextul parteneriatelor și cooperării cu aliații strategici.

DE CE NE INTERESEAZĂ REZILIENȚA COMUNITARĂ ȘI PERCEPȚIILE PRIVIND REZILIENȚA COMUNITARĂ?

Pentru a înțelege mai profund miza, putem folosi ca vehicul „teoria atașamentului” formulată de John Bowlby, care explică faptul că ființa umană are o nevoie biologică și psihologică fundamentală de a stabili legături emoționale stabile — atașamente — ce oferă protecție, siguranță și sprijin.

Modelul central al teoriei este acela al „bazei sigure” (bazei de siguranta – secure base): omul are nevoie de o zonă de securitate socio-psihologică care să îi ofere încredere și stabilitate emoțională, de unde să poată explora lumea și la care să se întoarcă atunci când simte teamă, oboseală sau nesiguranță. Această alternanță între explorare și reîntoarcerea la baza sigură reprezintă mecanismul fundamental al dezvoltării umane.

De-a lungul vieții, această structură a bazei sigure se extinde. Părinții și familia rămân punctul de plecare, dar rolul de sprijin și ancoră este preluat, treptat, de comunitate, prieteni, biserică și națiune. Toate aceste niveluri oferă stabilitate, identitate și sens, funcționând ca baze sigure colective, din care individul poate explora lumea și către care se poate reîntoarce în momente de criză.

Astfel, nevoia de bază sigură nu este doar o dimensiune psihologică, ci o componentă profundă a arhitecturii evolutive a ființei umane. Ea reprezintă o strategie adaptativă fundamentală, un mecanism prin care specia umană a învățat să supraviețuiască, să coopereze și să se dezvolte. De la nivelul primar — familia — până la nivelurile superioare — comunitatea, biserica, națiunea sau grupul etnic — aceste structuri oferă individului stabilitate, sens și coerență, devenind mediul natural în care se formează încrederea, solidaritatea și capacitatea de a face față incertitudinii și schimbării.

Totuși, forța și vitalitatea unei societăți nu se sprijină doar pe stabilitatea bazei sigure, ci și pe capacitatea de a explora dincolo de ea. Această dinamică a alternanței între ancorare și explorare este motorul inovației, coeziunii și succesului social.

O “bază sigură” nu înseamnă închidere, ci încrederea necesară pentru deschidere; nu stagnare, ci fundamentul care face posibil progresul. În absența ei, explorarea devine haotică și distructivă, iar schimbarea nu mai generează evoluție, ci dezintegrare.

ȘI ABIA DE AICI LUCRURILE DEVIN CU ADEVĂRAT INTERESANTE.

Cine a citit atent cele de mai sus a înțeles imediat importanța strategică a atacării, subminării și dislocării acestor “baze sigure”— prin ideologii, politici sau procese care destramă familia, slăbesc comunitățile, desacralizează credința sau relativizează identitatea națională. A destructura o societate înseamnă, în esență, a destructura baza sigură (baza de siguranta) a indivizilor care o compun.

Fără aceste repere, oamenii își pierd sentimentul de apartenență și încrederea în ceilalți; devin mai ușor de manipulat, de izolat și de controlat. Într-o lume fără “baze sigure” nu mai există reziliență, ci doar adaptare pasivă la forțe impersonale.

Se poate intelege mai bine acum de ce apărarea acestor baze — parintii, familia, comunitatea, credința și națiunea — nu este un act de conservatorism, ci o condiție strategică de supraviețuire a societății noastre precum si a democratiei liberale.

De fapt, însăși ideea de „conservatorism” a fost profund compromisă în România de o parte a intelectualității publice autodeclarate „de dreapta”, care, prin formele de dogmatism și trogloditism ideologic afișate, prin dezaxare retorică si exhibitionism isteric a golit termenul de conținut și l-a transformat într-o caricatură. Mizele reale sunt însă mult mai mari și depășesc de mult sfera disputelor sterile de etichetă cu acesti bufoni si beizadele intelectuale dezaxate -rebuturi ale istoriei noastre post-comuniste si ale propriilor bi(bli)ografii.

LOGICA RĂZBOIULUI HIBRID CONTEMPORAN

În logica războiului hibrid contemporan, în care confruntarea se mută din spațiul militar în cel informațional, cultural și psihologic, atacurile asupra acestor baze nu mai par a fi întâmplătoare, rezultatul natural al modernizarii. Ele par mai degraba parte a unei strategii deliberate de subminare a coeziunii sociale și a rezilienței colective, prin destructurarea reperelor de identitate și apartenență care dau bazele sigure ale membrilor societatii noastre.

Procesul pare a fi instituționalizat, manifestându-se prin politici, rețele media, programe educaționale și discursuri ideologice care promovează deconectarea individului de familie, de comunitate, de credință și de identiatea naționala. Scopul final nu pare a mai fi doar cultural sau moral, ci strategic: o populație fără “baze sigure” devine dezorientată, fragmentată și mult mai ușor de manipulat, controlat și instrumentalizat.

Cui foloseste asta?!

Prin urmare, protejarea acestor baze ale rezilienței societale — familia, comunitatea, credința și identitatea națională — trebuie privită ca o prioritate de securitate națională. A vorbi despre securitate națională fără a înțelege ce anume apărăm și prin ce mijloace vrem să o facem este mai mult decât o eroare — este o formă de malpraxis strategic criminal.

Mai mult, trebuie subliniat că familia, comunitatea, credința și identitatea națională nu sunt doar fundamente ale rezilienței societale, ci și pilonii de susținere ai ordinii liberale și democratice. Fără aceste cadre intermediare — care transmit încredere, sens, apartenență și responsabilitate civică — libertatea devine fragilă, iar democrația se transformă într-o formă golită de substanță.

IN CONCLUZIE

Iată de ce cercetările noastre, care analizează natura si textura relațiilor dintre diferitele forme de reziliență societală, sunt atât de relevante.

Ele evidențiază nu doar rolul esențial al acestor structuri de coeziune, ci și contradicțiile și iresponsabilitatea unor actori din sistemul de decizie strategică, care, pe de o parte, investesc resurse considerabile în proiecte declarate de consolidare a securității naționale, iar pe de altă parte, alimentează — tot cu resurse considerabile — prin rețele media, intelectuali publici, influenceri și ONG-uri, mai mult sau mai puțin acoperiți, procese care subminează exact acele baze ale rezilienței: părinții, familia, comunitatea, credința și identitatea națională.

În termeni strategici, aceasta echivalează cu autodemantelarea rezilienței societale, o formă subtilă de vulnerabilizare internă ce servește obiectivele unui război hibrid, în care distrugerea coeziunii morale și culturale devine o armă mai eficientă decât cea militară.

Si să nu uităm: Familia, comunitatea, credința și identitatea națională nu sunt doar fundamente ale rezilienței societale, ci și pilonii ordinii liberale și democratice. Fără aceste cadre care oferă sens, încredere și apartenență, libertatea devine vulnerabilă, iar democrația se goleşte de conținut. Apărarea acestor baze este, de fapt, o condiție a supraviețuirii democrației liberale.