Poate cea mai interesantă și relevantă discuție de la întâlnirea de la King’s College London s-a concentrat pe o temă extrem de sensibilă: Deja dezbaterea nu mai este dacă civilizația occidentală este sau nu în criză. Dezbaterea este (a) care este natura crizei și (b) dacă Occidentul își mai poate reveni. Si, dacă da, în ce mod.
Acestea sunt cele mai frecvent invocate teorii privind natura crizei:
1. Criza geopolitică (teoria „post-occidentalului”). Teoria afirmă că Occidentul și-a pierdut avantajul strategic, iar ordinea internațională liberală se prăbușește sub presiunea puterilor revisioniste și a multipolarității necontrolate. Este cea mai răspândită interpretare. Dar este un diagnostic eronat. Ea descrie un fenomen real, însă este un simptom, nu explicația de fond.
2. Criza economică și a modelului capitalist. Capitalismul digital, globalizarea, financiarizarea excesivă și concentrarea bogăției destabilizează societățile occidentale. Mobilitatea socială scade, clasa de mijloc se erodează. Este o teorie răspândită și are un sâmbure de adevăr. Dar, din nou, ratează cauza ultimă. Exact aceste fenomene – globalizare, capitalism, tehnologizare, acumulare – au dus la ascensiunea altor puteri. De ce ar genera ele prosperitate în alte regiuni, dar criză în Occident? Nu aici e rădăcina crizei.
3. Criza instituțională (teoria „oboselii instituțiilor”). Instituțiile politice, economice și juridice ale modernității occidentale nu mai fac față societăților hipercomplexe. Contractul social se erodează, mecanismele de guvernare se blochează. Aici ne apropiem de o diagnoză serioasă.
4. Criza valorilor (teoria „vidului normativ”). Declinul consensului moral și fragmentarea valorilor comune au dus la pierderea reperelor colective. Societățile occidentale nu mai împărtășesc un nucleu identitar stabil. Acesta este factorul de dezagregare care intră în textura socială. Afectează solidaritatea, încrederea socială, coordonarea comunitară și produce, în cascadă, criza instituțională.
5. Criza culturală și antropologică (teoria „omului dezrădăcinat și dezorientat”). Tehnologia, individualismul radical și identitarismele fragmentare produc alienare și pierderea sensului. Relațiile sociale, comunitățile și tradițiile se fragmentează. Sensul existenței și aspirația profundă se pierd în confuzie.
Prin această perspectivă ajungem la modelul de diagnoză cel mai cuprinzător: Criza occidentală este, în profunzime, o criză de sens, de identitate și de orientare antropologică. Această ruptură are consecințe sociale și instituționale, care se răsfrâng apoi în economie. Iar criza geopolitică devine, astfel, doar un epifenomen.
ÎNTREBAREA-CHEIE: Dacă lucrurile stau astfel de unde poate veni soluția? Cum poate avea loc regenerarea unei civilizații aflate în pierdere de sens, de coeziune și de încredere în propriile sale fundamente?
ȘCOLILE DE GÂNDIRE CARE PROPUN SOLUȚII
1. Școala Conservatoare cu soluția revenirea la rădăcini. Criza Occidentului provine din pierderea continuității culturale și morale. Regenerarea trebuie să vină prin restaurarea tradițiilor, consolidarea familiei, reabilitarea responsabilității personale și reconstrucția instituțiilor care transmit valorile civilizației.
2. Școala Liberală cu soluția modernizarea instituțiilor. Criza derivă din degradarea instituțiilor, polarizare și slăbirea contractului social. Soluția este reformarea și întărirea instituțiilor democratice, revitalizarea clasei de mijloc și investiția în educație, inovație și stat de drept. Occidentul se poate redresa prin actualizarea modernității liberale, nu prin întoarcerea la trecut.
3. Școala Republicană (civică) cu soluția revitalizarea civismului. Criza este una a participării civice și a spiritului republican. Regenerarea necesită reconstrucția virtuții civice, implicare activă și control democratic real asupra puterii. Libertatea ca „non-dominație” cere cetățeni activi, nu spectatori. Soluția: o cultură politică mai participativă și solidară.
4. Școala Teologică / Religioasă cu soluția recuperarea transcendenței. Criza este în esență una spirituală: pierderea reperelor morale și a sensului. Regenerarea poate veni doar prin reancorare morală și spirituală, recuperarea tradiției iudeo-creștine și refacerea comunităților de sens. Fără un fundament etic și spiritual solid, instituțiile și economia devin lipsite de coeziune.
Aceste școli propun răspunsuri diferite: Toate, însă, indică același diagnostic de fond: Occidentul este în criză de sens, coeziune și orientare morală.
UNDE SE AFLA ACCELERAȚIONISMUL IN RAPORT CU TOATE ACESTEA?
Acceleraționismul este o doctrină intelectuală contemporană care afirmă că problemele civilizației moderne nu pot fi rezolvate prin încetinire, conservare sau restaurare, ci dimpotrivă prin accelerarea tendințelor tehnologice, economice și culturale ale modernității târzii. Ideea centrală este că singura cale de ieșire este prin înainte, împingând sistemul până la consecințele sale ultime – fie pentru a-l depăși, fie pentru a-l transforma radical.
Acceleraționism vrea să accelereze tehnologia și modernitatea pentru a forța apariția unor noi forme de organizare pentru a crea o lume ultra-modernizată, hiper-tehnologică, dincolo de cadrele politice tradiționale. El are mai multi piloni:
(c) Apoteoza tehnologiei – tehnologia nu este obstacol, ci motorul transformării. (b) Forțarea inevitabilului , adica accelerarea proceselor economice, sociale și digitale este văzută ca singura cale spre o nouă ordine. (c) Viziune eshatologică secularizată: o trecere prin criză spre o formă superioară de organizare umană sau post-umană, depinde de variantă.
Acceleraționismul este, în esență, o filosofie a trecerii prin criză prin amplificarea crizei însăși – pentru a o depăși.
ACCELERAȚIONISMUL ÎN RAPORT CU CELELALTE ȘCOLI DE GÂNDIRE
Acceleraționismul este singura „școală” care nu propune remedierea crizei, ci detonarea ei până la capăt pentru a forța o mutație istorică. Față de celelalte tradiții: respinge temelia conservatoare, depășește modernizarea liberală, ignoră civismul republican și reevaluează fundamentul teologic, în special printr-o formă de eshatologie sau religie seculară.
În timp ce celelalte școli încearcă să restabilească sensul, identitatea, coeziunea sau moralitatea în Occident, acceleraționismul propune o ieșire prin implozie controlată, mizând pe transformarea radicală adusă de tehnologie, cunoastere și digitalizare.
Este, prin excelență, o filosofie a rupturii, nu a restaurării. O mutatie care, dacă reușește, va genera supremația globală pentru accelerationism. O noua supercivilizație a viitorului care stă să se nască — o supercivilizație bazată pe stiinta si tehnologie ce va fi urmașa directă și moștenitoarea civilizației occidentale, asigurând astfel supraviețuirea și validarea istorică a valorilor și principiilor acesteia.
Continuarea discuțiilor de la Londra pentru restul săptămânii se anunță mai mult decât interesantă.
Autor: Paul Dragos Aligica