Paul Dragos Aligica: “Cu privire la controversata lege legată de nostalgiile comuniste și promovarea comunismului”

Problema însă este mult mai serioasă decât scandalul și ridicolul în care a fost aruncată tematica generală în cauză, în acest moment în România.

Dacă acceptăm teza celor două mari totalitarisme și a celor două mari surse ale răului în istoria secolului XX – respectiv comunismul și nazismul sau, în anumite variante, fascismul (pentru scopurile discuției noastre este tot una) – atunci, deja din motive de coerență logică, morală, politică și ideologică, dar mai ales de eficacitate și credibilitate în relație cu actul de guvernare, ar trebui să avem o atitudine simetrică față de ele.

Aceasta acoperă atât aspectele generale, dacă vreți, de filosofie a istoriei sau de moralitate politică și ideologică, cât și aspectele particulare: cazuri specifice care ar trebui analizate în nuanțele lor.

Ceea ce NU este justificat în toată această poveste este DUBLA MĂSURĂ, incoerența in percepția publică a acestei inconsistențe.

Să luăm, de pildă, un caz foarte simplu: mult evocații ani ’30, Războiul Civil din Spania. Cădem cu toții de acord că atrocitățile au fost săvârșite de ambele părți, deși, din punct de vedere al vizibilității post factum, unele au fost puse mai mult în lumină, altele mai puțin sau deloc, ori chiar ascunse.

Cădem de acord că acolo, în afară de binecunoscutele atrocități comise de partea susținută de Italia fascistă și Germania nazistă, au existat și atrocități comise de partea susținută de Rusia stalinistă și de celelalte forțe antifasciste care s-au manifestat în cadrul acestui război.

Pare o chestiune de bun-simț ca, în aceste condiții, în momentul în care ne-am detașat de pasiunea momentului și încercăm să adoptăm o poziție echilibrată, care să constituie un fundament pentru o atitudine publică contemporană constructivă față de istorie, dar în același timp responsabilă față de prezent, să considerăm – de pildă, în contextul românesc – pe același plan, din punctul de vedere al evaluării și al atitudinii, atât brigăzile de voluntari care au participat la atrocități de partea fascistă, cât și brigăzile de voluntari care au participat la atrocități de partea comunist-stalinistă.

Nu putem condamna răul în istorie sub cele două fațete la nivel general, declarativ, pentru ca apoi, în situații particulare, să ridicăm în slăvi sau să găsim justificări invocând naivități ideologice sau morale pentru brigăzile criminale de staliniști comuniști care s-au deplasat în Spania și au participat la baia de sânge de acolo, în timp ce aplicăm o dublă măsură totală față de ceilalți.

Terror Rojo din timpul Războiului Civil Spaniol reprezintă una dintre cele mai întunecate pagini ale violenței revoluționare din partea forțelor republicane, în care comuniști, socialiști și anarhiști au comis zeci de mii de execuții extrajudiciare, vizând adversari politici, clerici, intelectuali, nobili și simpli cetățeni suspectați de simpatii naționaliste. Totodată, persecuția anticlericală a fost extrem de brutală: mii de preoți, călugări, călugărițe și episcopi au fost uciși (călugărițe violate, lăcașuri de cult distruse), ceea ce reprezintă, în multe interpretări, cea mai gravă violență anticlericală din istoria modernă a Occidentului, depășind chiar Revoluția Franceză în intensitate și amploare, după cum apreciază unii istorici.

Deși aceste acte pot fi înțelese în contextul haosului revoluționar, al fricii de „coloana a cincea” și al idealurilor progresiste sau al romantismului revoluționar care visau o transformare radicală a societății, ele nu pot fi nicidecum justificate sau minimalizate ca simple excese minore. Masacrele în masă, execuțiile organizate și distrugerea sistematică a clerului reprezintă crime împotriva umanității, care au compromis grav moral cauza republicană și au contribuit la alienarea multor moderați, arătând limitele teribile ale violenței ideologice dezlănțuite.

Așadar, avem atrocități de ambele părți ale baricadelor ridicate în Spania anilor ’30. Acestea și nenumărate alte cazuri care punctează istoria celor două mari totalitarisme – și, prin aceasta, istoria secolului XX – trebuie totuși privite cu o anumită formă de echilibru analitic.

Adică ori condamnăm în bloc, la nivel general, ambele formule și manifestări ale răului în istorie și, cu aceasta, închidem orice altă discuție; ori avem o discuție nuanțată, de la caz la caz, de la romantism revoluționar la romantism (contra)revoluționar, de la naivitate la naivitate, de la ispășire la ispășire, de la context justificativ la context justificativ.

Nu putem însă continua preamărind sau justificând cazurile dintr-o parte, găsindu-le circumstanțe atenuante, și prefăcându-ne că exact aceleași criterii și aceeași logică NU s-ar putea aplica și anumitor cazuri din partea cealaltă.

Revenind la cazul de mai sus, nu putem găsi justificări pentru a scuza sau chiar a preamări ucigașii de preoți, violatorii de măicuțe și distrugătorii de biserici care au ajuns voluntar pe frontul din Spania, în timp ce îi demonizăm pe cei care s-au dus acolo (în mintea lor) pentru a apăra împotriva lor călugării, măicuțele și lăcașurile de cult. Sau invers. Pentru că aici logica judecății funcționează în ambele sensuri. Că și unii, și alții se aflau, cel mai probabil, într-o stare de confuzie totală cu privire la ce fac și de ce sunt acolo este cu totul altă poveste.

AȘADAR, PE SCURT, DACĂ VREM SĂ DISCUTĂM ACESTE CHESTIUNI DESCHIS, ONEST ȘI CU CĂRȚILE PE FAȚĂ, NE AFLĂM ÎN URMĂTOAREA SITUAȚIE:

1. Condamnăm, la nivel general, ambele forme de totalitarism și criminalitate politică instituită ideologic și instituțional. Nicio justificare la nivel general, nici pentru una, nici pentru cealaltă.

Dacă vrem să legiferăm în acest sens, atunci legiferăm simetric pentru ambele. Probabil aceasta NU este situația dezirabilă, dar, dacă tot mergem pe această cale, este de preferat să funcționăm într-un sistem în care simetria legislativă, morală și ideologică chiar operează. Pentru că, altfel, percepția publică și implicațiile legate de legitimitatea regimurilor contemporane care creează și gestionează asimetrii – ne place sau nu, vrem sau nu – vor fi dezastruoase.

2. Condamnăm doar o formă de totalitarism – cea care, la un moment dat, servește, convine sau se aliniază perspectivelor unei clase, structuri, mișcări ideologico-politice sau unui sistem politic dirigent etc.

Nici nu mai contează care dintre cele două, pentru că asimetria bătătoare la ochi și strigătoare la cer va fi absolut destructivă din punctul de vedere al culturii publice, al opiniei publice, al culturii politice și al percepției regimurilor sau sistemelor care susțin astfel de formule, indiferent că vin dinspre dreapta sau dinspre stânga.

3. Lăsăm deschisă dezbaterea publică cu privire la aceste fenomene de factură totalitară – ideologică, morală, politică și doctrinară – precum și cu privire la aspectele istorice concrete, inclusiv cazurile specifice. Ne orientăm eforturile NU spre construirea unor sisteme de cenzură, monitorizare și impunere a unor „adevăruri” și moralități oficiale, instituționalizate statal și penal.

În schimb, investim în construirea unei infrastructuri intelectuale, istorice, instituționale și organizaționale solide. Aceasta trebuie să susțină un cadru de dezbatere liberă, de tip științific, educativ, orientat spre clarificarea adevărului și a pozițiilor morale. Accesul liber la informație, circulația ideilor și confruntarea argumentelor sunt esențiale. Corectarea erorilor trebuie să se facă pe baze epistemice și instituționale, nu prin constrângere sau coerciție.

Abia în acest al treilea sistem – al libertății dezbaterii și al libertății de expresie – putem fi siguri că obținem rezultate care vor capta nuanțele dintre diferitele cazuri specifice manifestate în istorie, fără a trage cu bidineaua acolo unde ar trebui să folosim pensula sau instrumentele chirurgicale.

Abia în acest sistem am avea cu adevărat o degajare legitimă și validată epistemic a judecăților de valoare și a judecăților de fapt referitoare la aceste fenomene istorice, sociale, politice și legale.