O vorbă de duh spune că nu trebuie pus pe seama subtilității ceea ce se poate explica ușor prin nerozie.
Când analizez o situație cu potențial de amenințare, am însă unele rezerve față de această zicere. Pentru a nu mă vulnerabiliza, eu plec de la premisa că cel ale cărui fapte le evaluez este la fel de inteligent sau chiar mai inteligent ca mine. În consecință, tot ceea ce puteam observa sau ghici eu, putea observa și ghici și el.
Aplicând această metodă mi-am pus întrebarea: de ce aș fi trimis eu legile justiției la Curtea Constituțională și la Comisia de la Veneția pentru Democrație prin Drept, dacă aș fi fost Președintele Klaus Iohannis?!
Curtea Constituțională a analizat deja legile cu pricina și le-a avizat. Nu poate, în aceeași compoziție și la un interval de timp atât de scurt, să se contrazică. În plus, în compoziția Curții intră o serie de adversari personali ai celor pe care gestul Președintelui României îi apără, precum și persoane cu un trecut de decență impecabilă (chiar Președintele Curții) care la o vârstă înaintată nu vor avea nici un motiv să accepte a se compromite. Mai există varianta șantajului, dar glonțul acesta a fost deja tras în cazul judecătorului Toni Greblă și refolosirea lui atât de rapidă este dificilă, dacă nu chiar periculoasă.
Cu atât mai puțin vor fi dispuși să se compromită pentru cauza statului polițienesc român membrii Comisiei de la Veneția. Nu că nu s-ar putea face și acolo porcării dar de astă dată ar fi cu deosebire dificil să critice legile române încălcându-și propriile recomandări anterioare. Cine cunoaște tema știe că legile justiției a căror promulgare Președintele Iohannis a refuzat-o, urmează la milimetru poziția Comisiei de la Veneția formulată de aceasta constant, public și în documente majore. Ce posibilitate ar avea, să zicem, Germania, dacă ar dori-o, să determine schimbarea principiilor și practicii consacrate ale unei Comisii formate din reprezentanți ai zeci de state, fiecare având un statut social și o reputație profesională greu de tranzacționat?!
Prin urmare deznodământul este clar: un dezastru. Să boicotezi, căci de boicot este vorba, legi pe care, cel puțin sub aspectul răspunderii magistraților, populația le dorește, susținând că ele violează toate regulile statului de drept și ne vor pune Europa în cap, pentru ca în final tocmai cei pe care tu însuți i-ai desemnat ca arbitri să te dezavueze, este rețeta sigură pentru pierderea respectului și credibilității. Iar asta, dacă este să socotim după ritmul de lucru al instituțiilor sesizate, se va întâmpla prin toamna acestui an, deci periculos de aproape de viitoarele alegeri europene și prezindențiale. (Junkerii care au mizat pe calul de la Veneția, au făcut-o tocmai calculând că la anul pleacă și după ei…potopul.)
Atunci, dacă deznodământul dezastruos este previzibil iar gradul de risc imens, de ce s-a optat pentru această formulă perdantă?! Singurul răspuns logic este: pentru a se câștiga timp.
Foarte bine, dar ca să se câștige timp pentru ce? Ce se poate întâmpla sau face de acum și până la apariția deciziei CCR și a avizului Comisiei de la Veneția, care din ele va fi ultima, adică aproximativ până la sfârșitul anului, pentru ca timpul acesta să aibă valoare? Fiindcă ceva e musai să se facă. Altminteri mișcarea este politicește sinucigașă.
Pentru a face acest ceva Președintele are la dispoziție doar trinomul servicii secrete-procuratură-justiție politizată, precum și batalioanele de asalt neofasciste din stradă. Ar mai putea intra în calcul și sprijinul extern concretizat în asistență tehnico-materială acordată acestor batalioane (s-a mai întâmplat și prin alte locuri) și amenințarea cu sancțiuni europene. (Aplicarea acestora efectivă va fi mai dificilă întrucât mai există și interese externe care se opun unei destabilizări totale a României. Nu toți actorii regionali și globali pot accepta o asemenea destabilizare în mijlocul războiului hibrid în curs de desfășurare.)
Așadar, logica ne spune că în următoarele luni ne așteaptă o lovitură de forță, prin esența ei anticonstituțională, care să înlocuiască guvernul legitimat de rezultatul ultimelor alegeri, cu un guvern prezidențial menit să garanteze rezultatul viitoarelor „alegeri” și să transforme democrația noastră bolnavă într-o oligarhie sănătoasă. Ceea ce, evident, implică recursul obligatoriu la teroarea de stat.
Desigur, istoria nu evoluează totdeauna logic. Întâmplarea poate duce lucrurile în orice direcție. A miza pe întâmplările norocoase nu este însă egal cu a face politică.
Iată de ce, firesc este ca Guvernul și Parlamentul să adopte de urgență măsuri în apărarea ordinii constituționale aflată în pericol de a fi răsturnată. Asemenea măsuri privesc atât frontul intern cât și cel extern. Armata, jandarmeria, poliția, diplomația și serviciile de informații, sau acele părți ale lor încă loiale Constituției și națiunii române trebuie mobilizate și puse în stare de alertă astfel încât să fie pregătite a face față fără ezitare, cu maximă fermitate și eficiență, oricărei situații.
Nu este potrivit ca eu și ca aici să intru în detalii. Un lucru trebuie, însă, să ne fie clar: nu putem conta pe nerozie și paria pe noroc.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog