Identitatea este o conquistă permanentă. Concepţia idealistă potrivit căreia identitatea este cea pe care-am primit-o odată cu etnogeneza, sau că ea s-a format într-o unitate de timp la care ne face plăcere să ne raportăm ca fiind momentul închegării noastre ca popor cu identitate, civilizaţie şi cultură proprii, mai târziu ca o naţiune având identitate proprie, este vetustă. Perspectiva modernă spune – şi pe bună dreptate – că identitatea este căutarea de sine perpetuă, întrucât un popor este un corp viu, iar parametrii care-i fixează sau îi definesc identitatea sunt într-o permanentă evoluţie şi transformare. Cei care au o educaţie în spiritul conştiinţei de sine şi – deci – al identităţii trebuie să fie la fel de atenţi precum un grădinar care creşte o plantă rară şi cu aceeaşi dragoste, devoţiune, atenţie şi preocupare să asigure cele mai bune condiţii dezvoltării acelei plante minunate. Din păcate, identitatea la noi a devenit la un moment dat o realitate, sau mai bine zis un concept fracturat de ideologia comunistă, care numai de oameni cu conştiinţă identitară nu avea nevoie.
În martie 1949, PCUS (n.r. – partidul comunist sovietic) are un congres în care se adoptă ca rezoluţie lichidarea instituţiilor de conştiinţă naţională la toate popoarele-satelit. La Sibiu, spre exemplu, aplicarea acestei rezoluţii se produce prin desfiinţarea Muzeului Astra, în timp ce, cu Muzeul Bruckenthal, comuniştii care răspundeau la comenzile Moscovei n-au avut nimic. Drept care, un patrimoniu inestimabil – de 50.000 de obiecte – este aruncat în stradă fără niciun fel de supraveghere, control şi responsabilităţi din partea instituţiei care urma să primească acest patrimoniu fabulos din punctul de vedere al valorii şi importanţei. Am dat acest exemplu pentru că el devine simptomatic pentru modul în care s-a operat politic, draconic, cu o viziune diabolică, pentru a înfrânge un popor care avea o raportare la identitate ca toate comunităţile agrariene din Europa, pentru că ţărănimea este cea care a dat peste tot substanţa fundamentală a identităţii şi a unei culturi şi civilizaţii din care se hrăneşte identitatea popoarelor.
Am fost şi noi exportatori de identitate? Am contribuit, aşa cum susţin diverse voci, la formarea unor civilizaţii europene?
Nu ştiu în ce măsură identitatea popoarelor se construieşte transgresând istorii, frontiere, modele culturale şi-aşa mai departe… Eu nu sunt partizanul unei asemenea teorii, ci sunt partizanul ideii că există centre de putere iradiante ale culturii universale. Există până la urmă o cultură universală care prin modelele ei poate contribui într-o oarecare măsură la împodobirea sau la alterarea unei identităţi, dar identitatea este produsul prin excelenţă al unei creaţii eponime, prin ea se recomandă un popor a fi drept cel care este. Odată instalată ideologia comunistă, având acest program de lichidare a tot ceea ce este conştiinţă a identităţii naţionale, se produce un fenomen: în niciun sistem de învăţământ, pe nicio curriculă şcolară, de la cea elementară şi până la cea postuniversitară, nu se mai discută de identitate. Am dat exemplul cu definirea identităţii într-un dicţionar al Academiei Române, care nici după 1990 nu s-a preocupat să vină cu acele corecţii semantice care trebuiau să aducă conceptele fundamentale pentru un nou program reeducaţional al poporului, inclusiv cel privind identitatea. Ultima variantă rămasă în picioare, acea definiţie derizorie, în afara oricărei admisibilităţi, cea din 1996, exclude mecanismul care reglează de la sine şi prin sine formarea identităţii. Dispărând şi din curriculă, formatorii în procesul educaţional nu se mai preocupă de îngrijirea şi de cultivarea la copii de la cea mai fragedă vârstă a noţiunii de identitate.
Ca să înţelegeţi deformarea nostră din acest punct de vedere, aş vrea să revenim la 1907, când Tzigara- Samurcaş dă cea mai frumoasă definiţie a procesului de educaţie. El spune că a-l educa pe copil înseamnă a-l ridica pe drumul către neamul din care face parte. În cuvinte simple, pe înţelesul oricui şi oricărui cetăţean, el spune: „Nu poţi vorbi de identitate în condiţiile în care nu faci o aranjare între membrii unei societăţi pe diverse categorii de vârstă în sensul raportării celor tineri la cei vârstnici, la cei a căror senectute şi calitate principală este de a fi purtători de tradiţie”. Şi vă voi da iarăşi un exemplu: în satele de munte se păstrează colindatul cetelor de feciori în organizaţii foarte ferme şi riguroase tradiţional, pentru că generaţia tânără este învestită cu responsabilitatea de a duce mai departe tradiţia, de a învăţa cântecele, jocurile, strigăturile, colindele, toate obiceiurile… Ei sunt agentul responsabilizat pentru a duce mai departe tradiţia şi valoarea identitară a grupului, câtă vreme la câmpie, din cauza fenomenului geografic şi cultural de alterare, de suprapunere, de încurcare rău şi de aglomerare a celor care vin-pleacă, nu au calitatea şi condiţiile de mediu pentru a se păstra.
Întrebări care dor…
Ne complacem sine-die în stare de amorfism cultural pseudoidentitar? Şi dacă da, atunci care e răspunderea pe care o poartă toţi diriguitorii educaţiei naţionale a poporului nostru în condiţiile în care peste noi au venit întâi o ameninţare şi apoi o realitate? Mondializarea prin acest proces zis de integrare! Păi integrarea trebuia să se producă în felul următor; te duci în club cu propria ta identitate, iar valoarea supremă în dialogul intercultural şi internaţional devine respectul pentru valorile celuilalt. Cultura, în sensul universalizării, n-ar trebui să devină o osmoză culturală şi-o uniformitate, ci, dimpotrivă, ar fi trebuit să însemne acel proces spectral multicolor. Cu cât este mai variat cromatic, cu atât este mai valoros. În loc să cultivăm o asemenea stare de spirit şi mai ales un asemenea proces vizionar, urmând calea uniformizării, acest popor va dispărea întâi ca naţiune şi apoi ca popor cu o cultură identitară proprie. Şi-atunci când eu am „plonjat” în acest domeniu al etnologiei, în 1965, când am terminat facultatea, eu mi-am asumat o responsabilitate pe care mi-am format-o întâi intuitiv, apoi livresc, apoi educaţional. Cartea pe care-am lansat-o recent slujeşte acelui ideal, de a povesti lumii cum un cercetător-lucrător de muzeu şi-a dedicat viaţa slujirii acelor idealuri profesionale culturale, sociale, academice… după care am căutat redefinirea identităţii instituţiei, lăsând deoparte ideologia şi teoria marxism-leninismului conform căreia progresul tehnic este motorul istoriei, şi am transformat după 1990 muzeul într-un muzeu tehnic al istoriei şi civilizaţiei poporului român. Şi dintr-odată paradigma s-a schimbat: nu tehnica şi progresul tehnic sunt importante la noi în muzeu, ci evoluţia comunităţilor care-şi definesc propria existenţă dintr-o ipostaziere identitară, după care pentru mine a devenit o obligaţie ştiinţifică şi culturală să redefinesc identitatea culturală a neamului, pentru că am constatat un lucru; cu câtă lume m-am întâlnit în viaţa mea – şi m-am întâlnit cu cele mai mari personalităţi ale lumii -, toţi au rămas impresionaţi când au constatat că au în faţă o persoană responsabilă de redesenarea identităţii culturale a neamului.
De la regăsirea identităţii ar putea porni şi redesenarea comportamentului nostru în relaţiile cu ceilalţi, cu străinii? Şi vorbesc aici de corectitudine, verticalitate, onoare…
De aici porneşte totul. A avea educaţie în spirit identitar în plin proces de globalizare transformă câmpul unipolar într-unul bipolar. Noi trebuie să ne păstrăm caracteristicile proprii şi în acelaşi timp să asumăm şi identitatea culturală europeană. Şi cu cât este mai bine cunoscut procesul de identitate în context european, cu atât este mai definitoriu şi procesul descoperirii propriei identităţi, în măsura în care te raportezi la cât mai multă lume. În al doilea rând, oamenii te primesc în altă parte pe măsura bagajului cultural cu care te duci spre ei şi în măsura în care îţi recunosc valorile îţi cresc şi notorietatea şi capacitatea de a vorbi în numele drepturilor tale, dar şi în numele drepturilor tuturor.
Aţi avut chiar în familia dumneavoastră un exemplu de pierdere a valorilor identitare…
Da, am avut un experiment, un nepot de-al soţiei, absolvent de liceu silvic ajuns clandestin în Portugalia, s-a angajat la o crescătorie de porci modernă, cu procesul tehnologic ultraperformant, automatizat, dar acolo, patronul îşi punea cei 46 de salariaţi în fiecare zi de vineri, când el dădea masa de prânz, să povestească celorlalţi câte ceva despre identitatea poporului din care el provine. Şi nepotul meu, un copil de la ţară… când a ajuns să ia cuvântul n-a ştiut decât să vorbească despre copaci şi animalele pădurii până i-a disperat pe toţi. Atunci a fost întrebat: „Dar despre neamul tău ştii ceva?”. A căzut la acel „examen”, a venit acasă să-şi facă formele legale de emigrare – are acum o companie auto în Spania – şi când ne-am întâlnit la Sibiu, mi-a spus: „Unchiule, te rog dă-mi două palme, pentru că abia acolo, într-o porcărie din Portugalia, am descoperit importanţa cunoaşterii neamului meu”, adică a cunoaşterii propriei identităţi. Concluzia este: dacă şi într-o porcărie din Europa eşti supus unui examen al declinării identităţii, vă daţi seama ce înseamnă o asemenea asumare şi declinare într-un mediu universal, academic, cultural, cosmopolit, al elitei europene!
Sursa: cotidianul.ro