Mi-am petrecut o bună parte din viața activă în Japonia, am lucrat chiar în capitală, în Tokyo. Am fost extrem de norocos, cred că începusem să lucrez de mai puțin de o lună atunci când l-am rugat pe un subordonat japonez să-mi scrie o procedură de arhivare a unor date deloc importante. Omul, un tânăr absolvent, părea responsabil și dornic să mă ajute. Și tocmai de aceea am fost uimit când tânărul meu coleg nu mi-a trimis ceea ce i-am cerut a doua zi, nici măcar a doua săptămână. Cum nu eram deloc familiarizat cu mediul în care lucram, cum n-aveam habar de volumul de date la care trebuia să mă aștept, eram destul de nerăbdător, mă gândeam să purced eu însumi să fac ce trebuie făcut – mi mi-ar fi luat mai mult de două-trei ore de muncă – însă, necunoscător într-ale culturii japoneze, mă gândeam să nu provoc sinucideri inutile. Zilele au trecut, apoi au trecut mai multe săptămâni, nu uitasem chestiunea, doar decisesem să o ignor o perioadă. Cred că trecuse mai bine de o lună și jumătate de la discuția inițială când m-am decis să explodez amintindu-i colegului meu de munca nefăcută. Omul a încercat să se scuze, mi-a arătat ce-a făcut, volumul de muncă era imens. O chestiune simplă devenise complexă, am fost uimit de amploarea pe care sarcina respectivă o căpătase, de volumul de muncă depus.
După ce-am făcut pace deasupra mai multor beri, mergând spre casă, am avut timp să-mi revin și să mă gândesc la ce mi se întâmplă. Mi-am dat seama că nu doresc să rămân în Japonia, că am să-mi fac treaba dar că sunt în Japonia doar pentru că salariul este imens pentru un est-european, mi-am dat seama că nu doresc să-mi pierd timpul pentru a înțelege cultura și civilizația japoneză. Propria mea cultură și civilizație îmi ofereau încă prea mult spațiu de dezvoltare intelectuală, mai aveam multe de învățat iar singurătatea, inerentă situației în care mă aflam, mi-a permis să petrec în Japonia ani nu doar rodnici din punct de vedere intelectual dar și extrem de lucrativi. Cărți pentru care nu avusesem timp au ajuns să fie citite, am plecat din Japonia mult mai european decât ajunsesem acolo. Am aflat – mai mult accidental – câte ceva și despre Japonia, dar am aflat mult mai multe despre civilizația europeană trăind în Tokyo.
Deși am plecat din Japonia fără să fi învățat nici măcar cele mai simple caractere pentru a mă putea orienta în metrou, știam totuși câte caractere trebuia să învețe un copil japonez săptămânal – ani și ani la rând – pentru a putea fi considerat o persoană educată. Dacă țin minte era vorba de mai multe caractere decât are alfabetul latin, simpla învățare a propriului alfabet era pentru copilul japonez un incredibil test de memorie, anduranță și de răbdare căruia nu i-am aflat vreun corespondent în civilizația noastră. Modul în care învățăm alfabetul este important pentru dezvoltarea ulterioară, pătrunderea complexității unei situații pare a fi sportul favorit pentru mintea japoneză, capacitatea de a avea rapid o privire sinoptică a aceleiași situații pare a fi sportul favorit al minții europene.
Și tocmai pentru că trăim într-o epocă în care copiii occidentali refuză exerciții firești și banale de memorie – de la învățarea unor poezii la învățarea valorii unor constante matematice sau fizice – am fost nedumerit să aflu că japoneza se învață în România ca materie de liceu. Incidentul care a ținut prima pagină a ziarelor, mi-a părut revelator, profesoara rănită cu un cuțit de propriul elev este imaginea inadecvării educației postmoderne la nevoile firești ale copiilor noștri.
Este evident că japoneza învățată la București de oricare adolescent nu poate răspunde nevoilor ideatice ale vreunui adolescent european, poate fi un exercițiu de răbdare și de cultivare a voinței dar mai nimic altceva. O pierdere de vreme snoabă, un exercițiu de vacuitate intelectuală aproape desăvârșit, la asta se reduce cursul doamnei profesoare. Oare să nu fi rămas teoreme și exerciții de analiză matematică nedemonstrate sau nefăcute, oare să nu fi rămas nuanțe ale gramaticii limbii latine de aprofundat, ce ne mână către studiul unei limbi și a unei civilizații pe care nu o vom putea vreodată cunoaște? Nu cumva tocmai vacuitatea, necunoașterea și inadecvarea sunt ceea ce urmărim să cultivăm în copiii noștri? Oare nu dorim să-i ținem cât mai departe de orice cunoaștere și cu atât mai mult de cunoașterea propriei civilizații și a propriei culturi?
Copiii de la liceul Creangă sunt oarecum norocoși, curiozitatea intelectuală nesatisfăcută s-a condensat în violență – oarecum legitimă – împotriva propriului profesor perceput sterp și vid intelectual. Ani de-a rândul am văzut peste tot în occidentul american sau vest european pe cei mai buni dintre copiii noștri folosind diverse expediente – droguri, sexualitate mai mult sau mai puțin degenerată – ca substitut pentru curiozitatea intelectuală, pentru dorința de cunoaștere, pentru setea de abstract și amplitudine specifică vârstei, toate atât de bine ascunse de așa zisul sistem educațional. Băiatul de la Creangă a pus un diagnostic aproape precis și a acționat logic, lipsa educației morale și a celei religioase au permis ca logica pură să-și urmeze cursul.
Este suficient să parcurgem manualele de matematică folosite de actualele generații pentru a descoperi că acestea nu revelă elevilor nici măcar natura științei matematice, teoremele sunt enunțate, nici măcar nu se încearcă demonstrarea acestora. Matematica de manual de liceu s-a transformat cumva în opusul a ceea ce ar trebui să fie tocmai pentru a nu le permite elevilor să devină autonomi, să înțeleagă ceea ce învață, să aibă o imagine cronologică a științei matematice pentru a putea relua raționamente făcute de generațiile dinaintea lor. Un ghiveci abject de teoreme postulate ce-ar trebui să stârnească repulsie oricărei minți curioase și cinstite, cam asta a ajuns matematica de liceu. Situația este similară pentru celelalte discipline, de la fizică la chimie, economia este maltratată într-un mod foarte similar cu cel în care a fost desfigurată matematica.
Pe de altă parte, îi obligăm pe copiii noștri să fie prezenți la școală, educația parentală – homeschooling-ul – este practic interzis, iar pentru ca siluirea să fie completă le interzicem adolescenților să părăsească școala pentru a munci. Socializarea forțată combinată cu absența educației are consecințe firești iar elevul needucat de la liceul Creangă ne reamintește de asta. Desigur, nu am renunțat la educație doar din lene sau pentru că corpul profesoral este satanic, sindicalizat și inept ci mai ales din motive ideologice, postmodernitatea are nevoie de crâmpeie de disparate de pseudocunoaștere, coerența intelectuală este de evitat.
Faptul că activiști pseudocreștini și pseudoortodocși precum dl. Bănescu uită convenabil că patologia postmodernității nu ar fi fost posibilă dacă instituția pe care o reprezintă ar fi luptat cu adevărat să-l educe pe elevul pseudo-educat de liceul Creangă este măsura lipsei de speranță cu care se confruntă copiii noștri.
Educația ar trebui descentralizată, familiile, comunitățile religioase și cele locale, diverși întreprinzători ar trebui să aibă cu toții libertatea de propune părinților propria viziune asupra ceea ce ar trebui să fie un om educat. Unii vor crede că cheia succesului este matematica și limba latină, alții vor miza pe fornicațiune și diversitate poate că vor exista chiar și licee cu predare în japoneză. Deși am o oarecare bănuială asupra rețetei succesului, cred că fiecare părinte ar trebui să decidă ceea ce crede că este mai bine pentru copilul său, într-o astfel de lume predarea limbii japoneze ar trebui să nu fie o ocupație riscantă.
Autor: Ovidiu Tânjală
Sursa: https://taxfreedomday.ro/2023/04/06/dulcea-limba-japoneza/