Eliberarea sexuală a condus la o intensificare, nu la o diminuare, a violenței între sexe, atât din partea bărbaților cât și a femeilor deoarece oamenii rareori cedează celui iubit libertatea pe care ei o cer și o manifestă pentru ei înșiși, ceea ce are drept consecință colaterală o creștere a neîncrederii și violenței – una dintre cauzele tradiționale ale violenței, după cum poate depune mărturie Othello. Epoca noastră admiră atletismul sexual dar condamnă comportamentele abuzive. Granițele dintre sexe s-au topit, pe măsură ce bărbaţii devin femei cu ajutorul chirurgiei, iar femeile bărbați, în timp ce pretențiile la toleranță și înțelegere devin mai stridente și mai categorice. Singura opinie posibilă în lumea bună este că nu ai voie să ai niciun fel de opinii. O reacție, care de acum are o vechime de un secol, împotriva pudibonderiei victoriene, a refulării și a ipocriziei, condusă de intelectuali care au confundat problemele lor personale cu cele ale societății, e cea care a dus la această confuzie. Este ca și cum acești intelectuali fugeau mereu de tații lor duri, neînduplecați și sumbri – și care și-au luat drept reper moral absolut să facă exact opusul a ceea ce înaintașii lor au spus sau au făcut. Ori să facă ceea ce credeau ei că le-ar jigni cel mare tare părinții, dacă ar fi fost în stare măcar să gândească posibilitatea unui asemenea scenariu.
Revoluțiile sunt rareori izbucnirea spontană în masă a celor declasați, provocată de condiția lor insuportabil de grea, iar revoluția sexuală nu a fost cu certitudine o excepție de la această regulă. Revoluția și-a avut părinții ei intelectuali, o galerie de oameni bolnavi, superficiali și lipsiți de onestitate cum rar ți-e dat să găsești. Erau cu toții niște utopiști, fără vreo înțelegere a realităților naturii umane. Credeau cu toții că relațiile sexuale puteau fi aduse la perfecțiune fie prin eliberarea lor completă de semnificație morală, fie prin inversarea semnificației morale care li se atribuia îndeobște. Credeau cu toții că nefericirea umană este produsul legilor, al tradițiilor și al tabuurilor. Nu erau genul de oameni care să ia în serios avertismentul lapidar al lui Burke conform căruia „este scris în ordinea eternă a lucrurilor că oamenii cu pofte neînfrânate nu pot fi liberi”. Dimpotrivă, la fel cum apetitul crește adesea pe măsura hrănirii, la fel și cererile revoluționarilor au escaladat de fiecare dată când ultima cerere a fost acceptată. Când fericirea așteptată a întârziat să apară, analiza problemei și soluția propusă au fost mereu aceleași: mai multă libertate și mai puțină stăpânire de sine. Până în 1994, John Money, poate cel mai influent sexolog al ultimei părți din secolul al XX-lea, nu avea ezitări să afirme cu toată seriozitatea că noi trăim într-o societate anti-sex și înțesată de tabuuri. Scăpați de toate tabuurile, sugera el, și fericirea umană va avea grijă de ea însăși.
Nu că ar mai fi rămas multe tabuuri de distrus. În spitalul în care lucrez, de pildă, vizitatorii adolescenți sau tineri veniți la prietenii sau la prietenele lor se suie în paturi și se dedau la jocuri sexuale cu pacienții vizitați, deși sunt văzuți fără opreliști de personalul medical și de bătrânii care ocupă paturile din apropiere. Această dezinhibiție vulgară ar fi fost luată cândva drept un semn de demență, dar acum este acceptată ca fiind ceva perfect normal. Chiar așa, a avea obiecții față de un astfel de comportament ar părea astăzi ridicol și neplăcut. Nimeni nu pare să fi notat, totuși, că o pierdere a simțului rușinii înseamnă o pierdere a unui loc ascuns, iar o pierdere a unui loc ascuns înseamnă o pierdere a intimității, iar o pierdere a intimității înseamnă o pierdere a profunzimii. În fapt, nu există o cale mai bună de a produce oameni superficiali și goi decât prin a-i lăsa să-și trăiască viețile în întregime în văzul lumii, fără să ascundă ceva.
Nu există practic niciun aspect al stării sexuale dezastruoase din societatea modernă care să nu-și aibă apologetul și poate „singurul” vinovat în opera revoluționarilor sexuali de acum 50 sau 100 de ani. Este imposibil de trecut cu vederea legătura dintre ceea ce ei au spus că se va întâmpla și ceea ce s-a întâmplat de fapt. Ideile au consecințele lor, chiar dacă acestea apar cu mulți ani mai târziu.
Ideile revoluționarilor sexuali despre relațiile dintre bărbați și femei – reclamând o mereu mai mare libertate sexuală și un mereu mai puțin control al patimilor – erau atât de absurde și utopice încât este greu de înțeles cum de au fost luate în serios. Dar simpla absurditate nu a prevenit niciodată victoria ideilor proaste, dacă ele concordă cu fantezii ușor de imaginat cu privire la o existență eliberată de limitările umane.
Unul dintre primii revoluționari sexuali, doctorul și omul de litere englez Havelock Ellis avea opinii foarte categorice despre căsătorie și relațiile dintre sexe în general. Timp de mulți ani, acest om extrem de ciudat și respingător, deși învățat – arăta ca o împerechere tripartită între Tolstoi, Rasputin și Bernard Shaw – care a fost unul dintre mulții ideologi semipăgâni nudiști pe care Anglia i-a produs la sfârșitul secolului al XIX-lea și care nu reușea să se excite complet sexual la maturitatea sa târzie până când cea de-a doua soție nu urina pe el – și-a câștigat respectul pe ambele maluri ale Atlanticului în calitate de înțelept al sexului. Operele sale s-au bucurat de un prestigiu imens și de o răspândire largă în prima treime a secolului trecut. În opinia lui, actul sexual avea o importanță supremă, aproape mistică (poate nu surprinzător, având în vedere greutățile pe care le avea cu actul sexual). Concepția sa în legătură cu relațiile ideale dintre bărbați și femei era complet neatinsă de vreo conștiință a realității umane și, în același timp, era implicit sordidă. Au fost mulți aceia care i-au venerat scrierile și au făcut din ele baza unei întregi filosofii a vieții, cum a fost de pildă D.H. Lawrence, un alt păgân sexual englez (…)
Nu este necesar ca oamenii să citească sursele originale ale ideilor pentru ca acele idei să devină parte din mobilierul lor mental. Dar ideile și sensibilitățile revoluționarilor sexuali au devenit astăzi atât de omniprezente în societatea noastră încât abia dacă mai suntem conștienți cât de puternic au îmbibat-o. Dionisiacul a triumfat definitiv asupra apolinicului. Fără har, fără reticență, fără măsură, fără demnitate, fără secrete, fără adâncime, nu se acceptă nicio limită la pofte. Fericirea și viața bună sunt concepute ca un extaz sexual prelungit și nimic mai mult. Când, în timpul petrecut ca doctor într-o mahala englezească, am văzut la ce a dus revoluția sexuală, mă gândesc la cuvintele care îl comemorează pe arhitectul britanic Sir Christopher Wren, înscrise pe pardoseala Catedralei Sf. Pavel: si monumentum requiris, circumspice (Dacă ești în căutarea monumentului său, uită-te împrejur)
Theodore Dalrymple, «Cultura noastră: ce a mai rămas din ea», Editura Contra Mundum