În 1959, rabinul Eliezer Berkovits scria aceste cuvinte. Un diagnostic dur, dar necesar pus lumii moderne, care cred că se aplică, deși nu uniform, nu în aceeași proporție, întregii omeniri, cu variații firești în funcție de comunitățile religioase, de confesiuni, etc. Însă a alege din religie numai ce îi convine, numai ce îi place (fiindcă plăcerea e criteriul suprem; totul se reduce la „îmi place” și „nu-mi place”, indiferent despre ce e vorba) și numai ce rezonează cu sensibilitățile lui moderne, formate după reperele lumii în care trăiește și adaptate la ele, plus a-L concepe pe Dumnezeu așa, ca pe un soi de John Lennon divin, eventual hibridat cu Michael Jackson, care cântă spre extazul maselor ”Imagine All the People”, ”All You Need is Love” și ”Heal the World”, iar asta e esența teologiei lor, mai mult nu pot, nu știu și nici nu vor, este o maladie cât se poate de reală a omului contemporan, pentru care religiozitatea e un accesoriu al vieții lui moderne, așa cum un minuscul breloc sau un brizbriz cu Angry Birds sau ce alte teme populare mai există, este accesoriu la telefonul lui smart.
„Religia a devenit un înlocuitor pentru canapeaua psihanalistului. Se așteaptă de la ea să ne ofere liniște sufletească, să ne aducă fericire, să ne garanteze sănătatea și să ne asigure o nesfârșită prosperitate. Această religie nu este orientată spre Dumnezeu, ci îl are în centru pe om; omului nu i se cere să-I slujească lui Dumnezeu, Dumnezeu trebuie să slujească omul. Este religia tipică a unei clase de mijloc confortabile. Deținem de toate acum: locuri de muncă, profesii, case, mașini, asigurări de viață; și, pe lângă toate acestea, DEȚINEM și un Dumnezeu. E util să deții un Dumnezeu; nu se știe niciodată când s-ar putea să ai nevoie de el. Religia noastră e o proptea pentru prosperitatea și confortul nostru. Nimeni nu e preocupat cu cuvântul lui Dumnezeu; nimeni nu ascultă și nimeni nu se supune. Funcția deșteptatei noastre pioșenii este să ne valideze obiceiurile și modul nostru obișnuit de a gândi. Credem în Dumnezeu, dar îi și limităm autoritatea. Noi îi dictăm cum să se poarte față de noi. Adevărul lui este ceea ce considerăm NOI adevărat; dreptatea este ce considerăm NOI că este drept. El nu poate să ceară de la noi mai mult decât cerem noi de la noi. Și, mai important ca orice, el trebuie să fie politicos cu noi. Sub nicio formă nu trebuie să interfereze cu conforturile și plăcerile noastre. Calitatea esențială a acestei religiozități este că omul nu practică ceea ce crede, dar crede ceea ce practică. Credem în Dumnezeu după ce l-am modelat mai întâi după chipul și asemănarea noastră. Este o religie croită așa încât să ni se potrivească. Nu e un mod de viață, ci o modalitate de a ne valida felul în care trăim. Și, din moment ce felul în care trăim este, practic, unul secular, abuzăm semnul spiritului pentru a împrumuta siguranță și demnitate conceptului nostru de viață materialist. Este religie fără conținut spiritual semnificativ. Reprezintă o respingere a autorității spiritului și o încercare de a-l transforma într-o forță magică menită a fi strunită în direcția impulsurilor auto-căutării noastre.”
Autor: Olimpia Olari-Stan