Trebuie să fim stane de piatră să spunem că nu ne-a impresionat înmormântarea regelui Mihai. Niciunui rege al României nu i s-au asigurat funeralii naționale precum cele organizate pentru regele Mihai de către….republică.
Cât despre popor, acesta îl iubește pe Mihai, acest lucru s-a văzut în aceste zile când coada la rege a egalat cozile la moaștele marilor sfinți iubiți de către poporul român dreptcredincios iar mulțimile prezente la funeralii au arătat că Mihai nu ne-a fost indiferent.
Și nu, nu e vorba de sentimente monarhiste aici. Foarte probabil, bună parte din participanții la funeralii erau republicani sau oricum nu ar vota pentru o restaurație a monarhiei de dragul fiicei sau nepotului regelui Mihai.
A monarhiștii au fost (cum era și de așteptat) împărțiți în tabere, pregătindu-se de războiul ce va urma în familia regelui Mihai. Deja sunt ”margaretiști”, ”nicolaiști” și mult mai puținii (mă număr printre ei) monarhiști legaliști, care vrem respectarea succesiunii și nu a dorințelor nu știm cum obținute de la regele Mihai în anii senectuții sale.
Însă toți l-am simțit cumva pe rege aproape zilele acestea. Dar niciunul nu știa precis cum și de ce.
Televiziunile s-au întrecut într-un soi de omagii și exerciții de idolatrie menite să justifice starea de spirit pe care o simțeam mai toți. Dar părerea mea este că toate au eșuat.
Ele vorbeau despre un rege mare, eroic, curajos, care s-a bătut cu ticălosul său tată, cu fasciștii, cu comuniștii, cu neocomuniștii și ne-a adus la limanul unui paradis euro-atlantic. Și când să se bată și cu corupții, a murit prematur, la vârsta de 96 de ani.
Dar…
Dar de fapt noi am simțit neliniștea și tristețea despărțirii de bătrânul nostru monarh pentru că era de-al nostru, nu pentru că era vreun mare erou.
În sinea noastră am știut toți că delirurile elogiative de la de televiziuni nu erau mai adevărate decât omagiile aduse lui Ceaușescu în anii 80. Dar știam că îl și iubim pe Mihai.
Îl iubim pe Mihai pentru că e asemenea poporului român un om înfrânt de istorie. Dar cu toate acestea, tot asemeni poporului nostru, un om care a supraviețuit istoriei.
Nu îl iubim că a fost mare ci îl iubim pentru că a fost modest.
Nu îl iubim pentru că a fost curajos ci îl iubim pentru că a fost echilibrat.
Nu îl iubim pentru fapte de vitejie ci îl iubim pentru normalitatea pe care a știut să o inspire.
Nu îl iubim pentru măreția spuselor sale (și ce groaznic să vezi cum se fabricau citate din Mihai zilele astea) ci pentru decența tăcerilor sale.
Nu îl iubim pentru familia sa ci pentru că a îndurat la propriu și la figurat greutatea familiei sale.
Mihai I-ul a fost….România secolului XX. A fost acea Românie mare, a fost România înfrântă, a fost România exilată, a fost România care a plecat să muncească pe afară pentru a își întreține familia, a fost România care s-a resemnat în fața dictatorilor și a încercat să coabiteze cu nebuniile ideologice aruncate asupra ei.
Mihai I-ul a fost din acest punct de vedere regele nostru deplin. Și acum devine icoana noastră oglindită.
Odihnește-te în pace, Măria ta! Și roagă-te pentru noi din Casa Tatălui….
Sursa: bogdanduca.blog