O sarbatoare nationala in care putini romani vor zimbi; din care, aproape sigur, lipseste ingredientul-cheie – bucuria. Cind vom avea si noi un 4 sau un 14 iulie?
Cine a trait (macar) un 4 iulie in Statele Unite ale Americii stie la ce ma refer.
De la creolul pescuitor de creveti din Louisiana la bancherul de pe Wall Street, de la irlandezul de pe linga Marine Park (Brooklyn) la evreul din Crown Heights, de la hispanicul sosit in urma cu zece ani in The City of New York din Sunset Park la taietorul de lemne din Oregon, de la rusul din “Mica Odessa” la portoricanul din California, toata lumea sarbatoreste.
Nu exista, poate, natiune mai eterogena decit aceea americana. Cu peste 200 de religii oficial recunoscute, cu mari aglomerari urbane in care intre 50 si 70 la suta dintre locuitori nici macar nu vorbesc limba engleza.
Dar exista – in acelasi timp – un set de simboluri care tine aceasta lume extrem de diferita laolalta si ii da un real sens existential. Cuvinte precum “drapel”, “patrie”, “patriotism”, nu sunt luate in deridere si ii unesc instantaneu pe cei care, altminteri, isi apara dreptul de a fi diferiti (etnic, religios, cultural, politic, etc).
Amintirea lui Fort Alamo, unde o mina de cowboys certareti au infruntat, in numele unei natiuni care abia se nastea, uriasa armata mexicana, aduce inca lacrimi in ochii americanilor. Nici o picatura de singe varsat nu este socotita in zadar iar cele mai rivnite distinctii ale USA Marine Corps sunt Stele acordate pentru salvarea vietii unui camarad, riscindu-ti-o pe-a ta.
“La France Eternelle” nu este o gluma. Este tara care, in cea mai infricosatoare infruntare de infanterie a tuturor timpurilor – batalia de la Verdun (si contaofesiva de pe Somme) si la finalul careia un milion de inimi incetasera sa bata – a spus “Pe aici nu se trece”.
Si nu s-a trecut, in timp ce divizii intregi se risipeau ca fumul. Care, ingenuncheata de nazisti in 1940, a gasit puterea sa dezvolte o Rezistenta ramasa legendara, in care marunti functionari sau profesori de gimnaziu, personalitati artistice sau agricultori, si-au dat viata in torturi in beciurile Gestapoului fara sa-si tradeze camarazii.
“Ne vom bate pe mare si daca vom pierde pe mare ne vom bate in aer si daca vom pierde in aer ne vom bate pe uscat, pe strazi si in case, dar niciodata, niciodata nu ne vom preda” a spus Winston Churchill cind Franta a cazut si Imperiul Britanic ramasese singur in fata unei Germanii naziste care cucerise Europa. Nu s-au predat si au invins.
Leningradul a fost asediat 900 de zile si oamenii ajunsesera sa se manince intre ei. Dar un ofiter german declara dupa aceea: “Stiam ca oamenii aceea nu se vor preda niciodata. Nu puteam sa o spunem superiorilor, dar, ca militari, stiam asta”.
Cine aminteste astazi in Romania schismelor de martiriul – unic in istorie – al lui Brancoveanu, care a preferat sa-si vada fiii murind pe esafod decit sa-si incline capul?! Cine mai pomeneste de copiii de la Paulis, care murind aproape pina la unul au tinut in loc, elevi militari fiind, armata nazista in retragere?!
Cine mai aminteste de taranii amariti care au marsaluit peste Carpati in 1916 pentru a infrunta cea mai cumplita masinarie de razboi a timpului, armata germana?! Si au trecut doar doua decenii in care alti copii au stat cu flori in miini in fata tevilor de pusca pentru a ne salva de o dictatura dementa.
Prea mult am suferit in ultimele doua decenii de un cumplit mazochism, demolind (aproape) tot ce era de demolat si uitind ca sub o vraja rea ceea ce ne uneste si ar trebui sa ne (re)dea stima de sine.
Ca nu trebuie sa fim niste imitatii de americani, francezi, nemti sau turci, ci noi insine, in ceea ce avem nu perfect – nu exista asa ceva nicaieri – dar bun si sa incercam sa ne temperam defectele imprimate de o istorie asumata ca atare.
Ca trebuie sa ne asumam o identitate care nu este buna sau rea, este a noastra. Ca nu trebuie sa-i invidiem pe cei care defileza pe Champs Elysees sau in Manhattan, ci sa ne bucuram de-a noastra sarbatoare.
Asta ne va salva, cu adevarat, si nu cresterea PIB sau victoria unui politician sau altul. Asta va readuce, de facto, Romania profunda printre natiunile europene si nu turnirurile politice si imaginarele transee pe care le sapam de doua decenii intre romani si romani. Si atunci, poate, sarbatoarea noastra nationala va fi, vorba lui Hemingway, “una de neuitat”.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro