Nu are dreptul Vladimir Tismăneanu să judece trecutul „vinovat” al românilor, atâta timp cât nu-și asumă responsabilitate familiei sale în agresiunea bolșevică asupra României!
Într-un articol recent al lui Vladimir Tismăneanu, acesta vorbește despre cunoașterea trecutului și asumarea lui responsabilă și despre adevărul vindecător. Te gândești că o fi sosit momentul ca ucenicul Școlii de la Frankfurt, adept al „marxismului cel bun”, să-și asume trecutul bolșevic al tatălui său și al tovarășilor săi.
Când colo, Volodea reia atacurile la adresa unor eminescologi, a unor exponenți ai elitei interbelice anticomuniste, a lui Codreanu, Antonescu și Ceaușescu.
Articolul aduce aminte de modul în care, în 2006, Tismăneanu îl convingea pe Băsescu să constituie Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, pe care a condus-o și care a generat falsificatorul Raport Tismăneanu.
Planificatorii și autorii experimentului Pitești erau trecuți sub tăcere, rezistența anticomunistă din munți era minimalizată, era defăimat Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae, iar rezistența creștină a preoților, călugărilor și intelectualilor era uitată, ca și caracterul anticomunist al revoltei muncitorești de la Brașov din 15 noiembrie 1987.
Raportul ascundea vinovățiile reale ale celor care au instaurat prin forță regimul comunist în România, transferând vinovăția asupra unora dintre cei care au avut de pătimit în acel regim (cărora le-a pus eticheta de antisemiți). De data aceasta, Tismăneanu scrie că „e nevoie de instituții care să investigheze dictaturile fasciste și comuniste”.
Evident, cred că el se consideră cel mai potrivit pentru a conduce astfel de instituții, așa cum a condus și Comisia Tismăneanu, deși societatea civilă anticomunistă a solicitat ca în fruntea Comisiei să se afle Paul Goma sau Ion Gavrilă Ogoranu, și nu fiul propagandistului kominternist Leonid Tismăneanu (alias Leonid Tismineţki, cel mai bine plătit agent al Kominternului din România, după cum a descoperit istoricul Gheorghe Buzatu în Arhivele Kremlinului).
În noul său demers, Tismăneanu îl evocă pe președintele Jacques Chirac, care a condamnat, în numele statului francez, regimul de la Vichy și toate formele de colaboraționism cu nazismul.
În articol sunt atacați oameni care au dus bătălia pentru publicarea operei jurnalistice a lui Eminescu în anii ’80, contestată de rabinul roșu Mozes Rosen, care i-a cerut lui Nicolae Ceaușescu oprirea difuzării volumului IX din Opera lui Eminescu și topirea volumului X al Ediției Perpessicius, apărută în 15 ianuarie 1989. De menționat că acest volum X a fost eliberat și difuzat abia după decembrie 1989.
Tismăneanu afirmă că „exaltarea, venerarea, idolatrizarea unor figuri istorice precum Codreanu, Radu Gyr, Antonescu, Nechifor (sic!) Crainic, Nicolae Ceaușescu denotă atitudini fasciste ori comuniste, ori ambele”.
Dincolo de confuzia dintre fascism și legionarism și de punerea în aceeași oală a comunismului cu fascismul, fapt incalificabil pentru un profesor de științe politice, nu pot să nu remarc tupeul pe care îl are acest trufaș fiu al Kominternului.
Trecutul neasumat responsabil al familiei nu-i furnizează nicio legitimitate morală să-l atace pe Codreanu, ai cărui colaboratori apropiați, Moța și Marin, s-au jertfit în războiul civil din Spania, acolo unde Leonid Tisminețki și Hermina Marcusohn, mama sa, luptau de parte bolșevicilor care dărâmau biserici.
Nu are el dreptul să-l atace pe Antonescu, când părinții săi erau printre redactorii postului Radio Moscova, în timpul războiului din Răsărit pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei.
Nu are el dreptul să-i atace pe Nichifor Crainic și Radu Gyr, care erau în temnițele bolșevice, în timp ce tatăl răsfățatului crescut în cartierul nomenclaturii din Primăverii era, alături de Leonte Răutu Oigenstein și Valter Neulander, tatăl lui Petre Roman, în fruntea propagandei și cenzurii exercitate în România de regimul sovietic de ocupație comunistă.
Aceștia au întemnițat autori și opere fundamentale ale culturii române, bineînțeles, sub acoperirea umbrelei de care s-au folosit întotdeauna bolșevicii, a luptei împotriva „fondului fascist”.
Printre autorii interziși se număra, spre exemplu, și Mihai Eminescu. Trebuie menționat că Tismăneanu apreciază ca repere în cercetarea trecutului pe Leon Volovici (cel care consideră întreaga cultură română ca fiind antisemită, exceptându-l pe Eugen Lovinescu) și pe Léon Poliakoff (care susține că originile antisemitismului se găsesc în creștinism).
Nu are el dreptul să-l atace nici măcar pe Ceaușescu, ca fost apologet al acestuia. Perspectiva valabilă asupra regimului comunist, în întregul său, este cea a rezistenței anticomuniste, și nu cea a rețelei kominterniste a Partidului Comunist, căreia Ceaușescu îi diminuase controlul pe care îl avea asupra societății românești.
Nu până acolo încât să nu-i lase acestei rețele conducerea Ministerului Culturii lui Gogu Rădulescu, vechi agent kominternist.
Acesta a fost sprijinitorul moral și material al dizidenței neokominterniste, care, după evenimentele din decembrie 1989, avea să constituie Grupul pentru Dialog Social (GDS), cel care avea să declanșeze un amplu proces de reeducare în România, prin declanșarea războiului împotriva modelelor exemplare ale culturii române și a Tradiței. Consecințele le resimțim azi, când vedem cum unii tineri și-au pierdut reperele identitare și ajung să defăimeze și să injurieze grav poporul din care s-au născut (vezi ieșirea scandaloasă de la festivalul „Beach, Please”)
Grupul s-a înființat la inițiativa vechiului agent KGB Silviu Brucan, iar din el aveau să facă parte Andrei Cornea (fiul kominternistului Paul Cornea, care în ianuarie 1990 concluziona că nu mai avem nevoie de Eminescu), ilegalistul comunist Pavel Câmpeanu, Mariana Celac (sora conspiratorului filosovietic Sergiu Celac), Andrei Oișteanu (nepotul lui Leonte Răutu Oigenstein) și, nu ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, Vladimir Tismăneanu.
Revista GDS, «22», a fost principalul vector de atac împotriva Bisericii Ortodoxe Române și a modelelor exemplare ale culturii naționale, de la Eminescu până la Nae Ionescu, Petre Țuțea sau Mircea Eliade. Au publicat în această revistă, printre alții, Horia Roman Patapievici, fiul bolșevicului Denis Patapievici, demitizatorii Lucian Boia și Norman Manea, Teodor Baconsky, fiul poetului proletcultist A.E. Baconsky, fesenistul Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, profitor al tuturor regimurilor, și Mihai Șora, colaboratorul Anei Pauker la Ministerul de Externe.
În ultimul timp, Tismăneanu a făcut o fixație în contestarea lui Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul conducător al rezistenței armate anticomuniste din Munții Făgăraș, fiind deranjat că i se face un „cult anticomunist”, la care participă „ex-legionari, neolegionari și nu doar ei”.
„Rănile nu se vor închide prin amnezie și legende”, mai spune Tismăneanu. Dar nici, zicem noi, prin minciună, etichete stigmatizante și norme politice impuse istoriografiei românești prin dictatul legii, care să statueze ca „adevăr istoric” stereotipurile bolșevice. Și, mai ales, nu cu „persecutia in efigie” (apud Tismăneanu).
Iar dacă adevărul este vindecător, am fi curioși să știm de la Vladimir Tismăneanu dacă venirea lui Leonid Tismineţki la Brașov (denumit de ocupanți „Stalin” – unde Vladimir s-a și născut și a primit numele lui Lenin în 1951) are legătură cu hăituirea luptătorilor anticomuniști din Munții Făgăraș.
Autor: Florin Palas