În perioada în care mai aveam ceva interes pentru filmele pornografice și tot căutam pe net noi materiale de contrabandă lascivă, din când în când, într-o arhivă compresată cu zeci de clipuri, găseam și eu un filmuleț „pedofil”. Aici subiectul impune câteva precizări tehnice ușor scârboase, pentru care cer dinainte indulgența cititorului. De fapt, filmulețele găsite de mine nu erau – în termenii dreptului penal – filmări pedofile, adică arătând exploatarea sexuală a unor victime vădit minore. Evident, nu m-aș fi uitat la o astfel de abominație până la capăt, și oricum, presupun că astfel de „produse” mai rar se rătăcesc în circuitul pornografiei „normale” și gratuite, fiind asociate cu un risc – deci și cu un preț – cu mult mai mare pentru creatorii și difuzorii lor.
Ceea ce văzusem eu erau creații ale pedofiliei „soft”, care, de fapt, nu se deosebeau decât discursiv de pornografia mainstream: pe ecran, practic, o prostituată tinerică, ceva mai scundă și slabă decât media profesiei, deși nu neapărat minoră, își făcea treaba simulând – cum li se cere de multe ori – o oarecare lipsă de experiență, și doar din comentariile „armăsarilor” se desprindea intenția de a o prezenta drept fetiță – iată, probabil, de ce se strecurase clipul respectiv în arhivă, fiindcă cybermonahul copist autor al culegerii poate vizionase conținutul fără sunet, sau nu înțelegea „limba scenei”.
Este și un fel de capcană: banalitatea aparentă a „figurilor” neutralizează reflexul de respingere, în timp ce se declanșează automat mecanismul de identificare inconștientă dintre ochiul privitor și protagonistul scenei filmate „subiectiv”, care și vorbește. Uneori nici comentarii nu erau (sau fuseseră șterse), și doar din titlu (tot redactat într-o limbă neaccesibilă copistului), sau doar din mici detalii de înscenare (un anumit tip de șosete, un ghiozdan de elevă) se ivea intenția pedofilă – creatoare de o trăire pedofilă. O trăire nasoală din care ieși cu sentimentul că ai nevoie de un duș și niscaiva poftă de beție tristă. Inversând sensul disproporției, este o trăire oedipiană (stricto sensu, fără talmeș-balmeșul interpretativ adăugat de Freud): pe Iocasta – nu-i așa? – ne-o putem închipui ușor ca o milth apetisantă și sexual înfometată după căsătoria cu bătrânul Laios, ce bine că a ajuns bunăciunea în patul tău, nu? Și păcat că e mama ta și că te-ai prins cam târziu.
Și iată experiența mea proustiană a zilei de ieri: dând clic pe acest filmuleț, am retrăit dubioasele senzații susdescrise din timpul vizionărilor mele porno. Simetria ambelor situații începe cu faptul că, în ambele cazuri, ceea ce se vede este obiectiv normal în limitele genului practicat:
Situația A: deși mulți (începând cu părinții ei) probabil ar prefera să nu fi părăsit clasa 12 din vreun liceu din Cernăuți, la Budapesta, o ucraineancă de 18 ani cu permis de ședere și de muncă poate satisface în mod legal poftele unor actori porno, filmată, pe bani.
Situația B: într-adevăr, Piteștiul poate nu e cel mai bucolic și cosy oraș din România, și da, e preferabil în general să folosești saltele de cauciuc când faci tumbe, și da, replicile prim-miniștrilor către responsabili de standuri la festivalurile florale din Europa reprezintă un gen literar aparte, caracterizat de o repetitivitate și o banalitate cu mult peste medie. Și totuși, nu s-a întâmplat nimic anormal săptămâna trecută la Pitești: o parte dintr-un guvern puternic feminizat (ca… în Scandinavia) s-a deplasat în provincie la un festival al lalelelor, la care au fost prezenți mulți piteșteni (nesiliți de nimeni), și la care niște fetițe de la vreo școală generală au făcut tumbe aproximativ acrobatice (cum am făcut și eu la vârsta de 10 ani, într-un orășel din Alsacia, în cadrul unei chermeze organizată în onoarea… UE!). Iar fetița nu s-a lovit, tractorul n-a intrat în mulțime conform noul obicei jihadist-nemțesc și estetica sui generis a dentiției pensionarilor piteșteni se regăsește și ea din belșug în mulțimile de working poors stând în corturi la marginea capitalelor occidentale fără multă atenție din partea Euronews.
În ambele cazuri, monstruozitatea nu este în obiect, ci în subiect: ne murdărește ochiul tefelist prin care suntem obligați să privim scene, de altfel, banale. Alegerea detaliilor, a unghiurilor de filmare, tot montajul parșiv distorsionant transpiră continuu duhoarea râncedă a urii de sine, putoarea specifică care domină cafenelele corporatiste cum nici mirosul de spermă nu reușește să penetreze atmosfera unei saune gay.
Trecem peste micile imperfecțiuni ale produsului, consecințe ale unor momente creative în care istețimea tehnică a propagandistului n-a fost la înălțimea purității intențiilor lui „anticomuniste”: insistența camerei asupra obrazului Noricăi Nicolai, care ne aduce inoportun aminte faptul că uneori îți trebuie mai mult de o mutră drojdier-boschetărească ca să ajungi ministrul justiției într-un guvern format de Traian Băsescu, sau criticile față de guvern formulate în voce tare, cu subiect și predicat, la fața locului, de niște cetățeni deloc înfricoșați – producând o ușoară disonanță cognitivă cu proiectul scenic de tip „uichend liniștit în Phenian” care ghidează truda artistică de față.
Ca să ajungem la punct: spre deosebire de filmul „pedofil soft” – un gen cinematografic structural optimist în care un erotoman psihopat se străduiește să vadă o fetiță abuzată în persoana unei actrițe porno perfect matură și amplu inițiată –, în genul antitotalitar soft, normalitatea noastră de fiecare zi devine coșmarul masochist al mutantului TFL. La Pitești, ieșit din „mahalaua ineptă”, vreun monstru „troglodit”, în loc să tranzacționeze bitcoin-uri sau să înființeze un ONG șmecher, a îndrăznit să violeze spațiul urban – potențial sfințit prin deschideri de restaurante vegane și de cluburi de yoga tantrică – cu un tractor, încărcat de o trimitere subliminală către ideea vădit fascist-totalitară că originea mâncării nu ar fi magazinul Mega Image sau fondurile structurale, ci pământul strămoșesc și munca oamenilor.
Da, oameni buni, asta se întâmplă, în 2018, într-un stat membru al UE! Iar cu rândul de eleve în costum de gimnaste, ajungem la niște adâncimi nebănuite ale groazei totalitare: presupunându-se că niciuna nu este transsexuală, absența băieților în formațiune trădează un criteriu de selecție cisgender. Fetițele au fost cooptate la clubul de gimnastică din simplu motiv că „li s-a atribuit” sexul feminin (pe baza unor pseudo-evidențe ale științei patriarhale, cum ar fi „faptul” că s-au născut cu o „vulvă”). Chiar alegerea gimnasticii – tocmai în țara Nadiei Comăneci! – nu trădează oare influența unor prejudecate rasiste conform cărora româncele ar avea o flexibilitate corporală peste medie, așa cum alți naziști pretind că negri sub-saharieni ar alerga mai repede decât albii?
În timp ce genul pedofil soft te învăță să vezi banalitatea sexuală cu ochii unui violator de fetițe, prin genul antitotalitar soft, redescoperi lumea ta cotidiană – nici bună nici rea, și aparent plictisitoare – așa cum o vede un mutant în stare terminală a tefelizării, metastatic chinuit de ura propriului popor, de ura propriului continent și – în ultima instanță – de ura omenirii, întrucât aceasta din urmă n-ar fi dispusă să se lepede de viciile ei fasciste precum sexualitatea și familia „heterosexuală”, consumul de carne, alcool, tutun, și votatul partidului care ridică lefurile în disprețul lui tipic totalitar față de rentabilitatea capitalului german.
Autor: Modeste Schwartz