Se numesc: Andreea Dworkin, Katie Roiphe (fiica nu mai puţin celebrei Anne Roiphe), Marilyn French, Susan Brownmiller, Catherine McKinnon, Susan Faludi etc. Sunt școala veche de „neofeministe” la care se adaugă cele recent promovate de hashtag activismul inițiat de Tarana Burke, Tracey Spicer, Gabrielle Bouchard și Sandra Muller. Adică, amazoanele MeToo și delicata lor variantă franceză, BalanceTonPorc.
Majoritatea sunt americane, supraeducate şi ultrafeministe, iar discursurile pe care le rostesc sună cam aşa: „…pentru un bărbat, a face dragoste aproape întotdeauna e sinonim cu brutalitatea, cu omorul, de aceea sunt atâţia bărbaţi care fac greu distincţia între a face dragoste şi a viola…” (Marilyn French) sau „…priviţi-i pe Picasso, Balthus, Renoir, Degas: aceşti artişti aclamaţi secretă ura pentru femeile pe care le zugrăvesc ca pe nişte fetiţe lascive, ca pe nişte dansatoare cu un aer prostesc şi diafan, sau pe care le taie în bucăţi, le mutilează ca să-şi bată joc de ele, să le degradeze, cum face toată arta abstractă a secolului XX”.
Pe scurt, violul în tuşe întunecate rezumă tonalitatea generală a relaţiilor dintre sexe: „Din timpurile preistorice şi până azi, violul a jucat, cred, o funcţie deosebită – el nu e nici mai mult nici mai puţin decât un proces de intimidare, prin care toţi bărbaţii ţin într-o stare de frică toate femeile” (Susan Brownmiller). Da, imensa majoritate a bărbaţilor, pentru a nu spune totalitatea lor, le maltratează într-un fel sau altul pe bietele femei, iar acestora din urmă li se recomandă să nu aibă încredere mai ales în cei pe care-i iubesc deoarece „relaţia amoroasă nu e nimic altceva decât un viol garnisit cu priviri sugestive” (Andreea Dworkin), un raport de putere deghizat şi „numai descurajarea face acceptabilă convieţuirea în pace a unei femei cu bărbatul vieţii sale” (Susan Faludi).
Vitriolate până în măduva oscioarelor lor, doamnele acestui feminism războinic au viziuni de-a dreptul apocaliptice despre situaţia femeilor întregii lumi. „Victimă a unui vast complot care uneşte împotriva ei televiziunea şi instituţiile care vizează nici mai mult nici mai puţin decât distrugerea ei, femeia constituie aşadar, paradigma oprimatului: sclavă a sclavului, proletară a proletarului, ea întruchipează cea mai abisală suferinţă şi stă în faţa bărbatului precum un evreu în faţa unui ofiţer SS. Ura pe care i-o consacră elita falică este atât de radicală, voinţa sa de exterminare e atât de puternică încât, în cea mai mare parte a lumii, femeile, şi odată cu ele şi copiii, au devenit o specie ameninţată (Marilyn French)”!
Fals, nimic mai fals răspund în cor politicienii, preoţii, intelectualii şi taţii de familie: într-un cuplu, adevăratul martir nu e femeia ci bărbatul! Distrugând instituţia mariajului, feministele îl împing pe bărbatul slab şi neajutorat, demn de milă, spre disperare, alcool şi sinucidere. Feministele, aceste feminaziste cum le numeşte mogulul presei americane Pat Robertson, formează „o mişcare socialistă, antifamilială, care le încurajează pe femei să-şi părăsească soţii, să-şi omoare copiii, să practice vrăjitoria, să distrugă capitalismul şi să devină lesbiene”. Feministele? „Sunt echivalentele khmerilor roşii” – spune filosoful Allan Bloom în „Criza spiritului american” care, profesor universitar fiind, se simţea hăituit de studentele sale precum un refugiat cambodgian de către călăii săi.
Bărbaţii sunt, aşadar, marii perdanţi. Pe deasupra, ei sunt vânaţi zi şi noapte de nişte creaturi narcisiste şi lacome care îi prind în capcana căsătoriei şi-i părăsesc apoi, fără aviz prealabil, pentru un filfizon aflat în trecere. Femeile, pentru că sunt peste tot, au dărâmat cele mai solide Bastilii masculine şi nu numai că au învins, dar au şi tupeul să trăiască mai mult decât bărbaţii. În plus, îndrăznesc să se şi plângă! Oare n-au fost ele întotdeauna perfide şi mincinoase? De la frumoasa Dalila şi până la văduva lui Mao, istoria femeilor la putere este un şir de crime, de lubricitate şi perfidii fără seamăn. Prin urmare, adevărul care trebuie clamat peste tot este că „bărbaţii suferă mai mult decât femeile”, că ei sunt „striviţi de reuşita acestor carieriste frenetice care îi transformă în sclavi pe subordonaţii lor masculi”. În fine, copleşiţi de această „crudă realitate”, bărbaţii mărturisesc, prin vocea poetului și eseistului Robert Bly că „nu mai sunt bărbaţi ci nişte fiinţe moleşite, vlăguite, îmblânzite de contactul mult prea îndelungat cu mamele, surorile, soţiile şi colegele de serviciu” (Iron John: A Book About Men).
Viitorul pregătit de femei? Un uriaş maternaj politico-social…şi un excelent prilej de amuzament ironic pentru Pascal Bruckner în „Tentaţiile inocenţei”. Ca de altfel, pentru oricine posedă creier si un minimum de bun simţ. Pe scurt, între cele două tabere, remarcă Bruckner, „spumegă un discurs belicos care prin înverşunările sale nu spune decât un singur lucru: coexistenţa dintre cele două sexe nu mai este cu putinţă. Trebuie să ne înfruntăm sau să ne separăm. Război sau secesiune. Alegeţi!”
„Dilema” pusă în discuţie este redusă la proporţiile ei fireşti tot de filosoful francez. „Prăpastia pare uriaşă pe acest plan între America, pe de o parte, şi Europa, pe de alta”, scrie Bruckner. Şi aceasta, dintr-un motiv foarte simplu: în Europa, legile sunt mai favorabile femeilor şi copiilor decât dincolo de Atlantic, unde puritanismul, iar mai târziu, conservatorismul anilor Regan-Bush a exacerbat maximalismul feministelor. „În numele unui ideal de echivalenţă între bărbat şi femeie, America proslăveşte un fel de codificare maniacală a relaţiilor dintre sexe, nuanţată prin ostilitate şi neîncredere. Europa, dimpotrivă, fără a ignora această preocupare, insistă mai mult pe afinităţi decât pe diviziuni. În numele emancipării, America desparte, în numele civilităţii, Europa uneşte”.
Extraordinara diversitate a „artelor de a trăi” în Europa, acel savoir vivre specific fiecărei ţări, fiecărei regiuni, vine probabil din faptul că aici se practică un conservatorism inteligent şi că, se adaugă cu pricepere la tendinţele egalitarismului de azi, câteva obiceiuri plăcute, de ieri. A face curte, a seduce, a conversa cu spirit, când serios, când jucăuş ţin poate de moştenirea eroticii trubadurilor, de acel ritual de credinţă şi supunere care se ţesea între cavaler şi doamna sa, temperând dorinţele, civilizând instinctele. Cu alte cuvinte, Europa are privilegiul înţelepciunii indulgente şi ironice (moşteniă de la greci) care nu încearcă să cureţe dragostea de zgură, ci înţelege să accepte diferenţele şi chiar defectele. În acest domeniu, încheie Bruckner, e cu putinţă ca Lumea Veche să fie viitorul celei Noi”.
Se pare însă că Bruckner s-a înșelat. Ultrafeminismul a traversat Atlanticul și s-a instalat în Europa. Și odată cu ea, Noua dezordine amoroasă. Fapt semnalat deja în cartea cu acest titlu, publicată de Pascal Bruckner și Alain Finkielkraut în 1977 la Editura Seuil (tradusă în 1997 de Nemira). Cei doi filosofi francezi semnalau, oarecum îngrijorați, distrugerea ultimelor speranțe revoluționare legate de dragoste, prin încercările unor „utopii genitale” de a da alt sens „hârjonelilor voluptoase” decât acela de „manifestare a exuberanței vieții”. Concluzia: „Ațâțătorii la dezordine se înmulțesc, jefuiesc marile visuri moderne de însănătoșire și salvare. Între turbulența lor și pasiunea medicală a ordinii lupta a început și încă n-am văzut nimic.”
Ei bine, aproximativ cu un an în urmă, Bruckner a fost nevoit „să vadă” și să-și revizuiască opiniile în noul său eseu: Un coupable presque parfait („Un vinovat aproape perfect”, Editura Grasset, 2020). Ideea i-a venit în timp ce asculta o emisiune matinală la France Culture. Când a auzit expresia vieux mâle occidental blanc (bătrân mascul alb occidental), rostită nonșalant pe postul public de radio, flegmaticul filosof s-a simțit brusc insultat. Obișnuit cu etichetarea sa ca „reacționar” – etichetă pe care o consideră dovada unei anumite independențe a gândirii – pentru Bruckner cuvintele auzite au avut o rezonanță neplăcută. Niciodată nu și-ar fi imaginat că în Franța secolului XXI, ar fi posibilă reapariția prejudecăților legate de sex și culoarea pielii.
„Conflictul dintre identități a înlocuit lupta de clasă, iată una dintre tezele expuse de Pascal Bruckner în acest nou eseu. El consideră că după căderea Zidului de la Berlin, conceptele de rasă, de gen şi de identitate au devenit baza noii ideologii a stângii, noul stindard al „progresismului”, Pascal Bruckner a scris de altfel deseori despre această stângă care a rămas fără baza ei clasică, adică fără proletariat, şi s-a orientat spre minorităţile oprimate pentru a-şi recruta din rândurile ei noii soldaţi în lupta revoluţionară împotriva capitalismului” – notează Matei Vișniec (în articolul „Pascal Bruckner: omul alb – un vinovat aproape perfect”), subliniind că, deoarece majoritatea acestor idei au proliferat în universităţile americane înainte de a traversa oceanul, Pascal Brucker „denunţă o anumită americanizare caricaturală a Europei, lichidarea ideii de meritocraţie şi distrugerea ideii de umanitate comună.”
„Bărbatul alb” a devenit noul țap ispășitor, scrie Bruckner, cu amărăciune, atacând feminismul, care, potrivit filosofului, a devenit predominant un feminism justițiar (féminisme de procès), exacerbează identitățile și se concentrează mai mult asupra culorii pielii, decât asupra condițiilor socio-economice al femeilor de pretutindeni. Bruckner denunță o ștergere a culturii occidentale în numele multiculturalismului. Pentru el, ideologia rasei și a genului, care s-a răspândit în Statele Unite via french theory, se întoarce acum în Europa într-o formă greșită și reintră în discursul cotidian al stângii franceze: „Omul alb este noua Satană, cel care prin anatomia sa este desemnat ca violator ontologic, prin culoarea pielii sale ca rasist, iar prin puterea sa, ca exploatator al tuturor asupriților şi celor desemnaţi ca grup rasial. A-l transforma însă pe omul alb, numai pentru că este alb, în ţap ispăşitor prin excelenţă, înseamnă a înlocui o formă de rasism cu alta, şi aceasta cu riscul de a fragmenta societăţile umane, de a crea nişte societăți tribalizate, crispate pe tezaurul lor identitar predispuse la un război al tuturor împotriva tuturor. Dacă părerea ta depinde doar de culoarea pielii tale, atunci nu mai există dezbateri posibile. Toată lumea rămâne în tribul său. Nu pledez pentru răzbunarea bărbatului alb, dar denunț postura țapului ispășitor: consider simplificativ faptul că un discurs feminist, un discurs anti-rasist sau un discurs anti-colonial desemnează bărbatul alb și femeia albă ca sursă a tuturor nenorocirilor universului” declara Pascal Bruckner în interviul acordat postului France Culture https://www.dailymotion.com/video/x7wuem5
În perfectă concordanță, de altfel, cu cele scrise de René Girard în „Țapul ispășitor”: „Persecuțiile care ne interesează pe noi se manifestă de preferință în perioade de criză ce atrag slăbirea instituțiilor firești și favorizează formarea mulțimilor, adică a unor aglomerări populare spontane, susceptibile să se substituie integral instituțiilor slăbite ori să exercite asupra lor o presiune hotărâtoare. Cea mai puternică impresie este, invariabil, aceea de distrugere completă a socialului însuși, de sfârșit al normelor și al diferențelor ce definesc regulile culturale”.
În fine, de dragul aceleiași concordanțe, nu pot să nu citez dintr-un articol publicat pe https://anonimus.ro :
„Pe 20 ianuarie 2020, Gabrielle Bouchard, președinta feministelor din Québec, a cerut să fie interzise relațiile heterosexuale pentru a preveni asasinatele cărora le cad victime femeile. La urma urmei, știm de la Foucault că heterosexualitatea este o normă impusă de condiția socială. Totul este construcție socială, inclusiv diferențele dintre bărbat și femeie.
Am intrat în epoca identităților lichide, când fiecare poate alege ce vrea să fie. Încă în 1984, jurnalistul american Charles Krauthammer nota că „în acest vast proiect de nivelare morală, nu e de ajuns ca deviantul să fie normalizat”. Până și râsul masculin, ne spune o neo-feministă profesoară universitară la Lausanne, este marca unei „plăceri albe” și a unei complicități în dominarea patriarhală.
Bărbații râd în hohote, pe când femeile plâng în tăcere, ne asigură o istorică altminteri serioasă, Michelle Perrot. Dar oricâte ravagii ar face neo-feministele, încă și mai distrugătoare este ofensiva pe care au declanșat-o noii antirasiști.
Deci, despre ce tot vorbeam? Despre demența occidentală, nu? Normalul trebuie să fie considerat deviant. Dar, peste toate, trebuie să fim atenți la marele pericol: bărbatul alb!”
Autor: Magdalena Vaida