În ciuda tuturor argumentelor, mi-e imposibil sa accept ceea ce spun nu putini dintre cei ce stiu sa-si cântareasca bine cuvintele: ca rezervele noastre biologice si intelectuale sunt pe sfârsite, ca doar atâta ne-a fost. Sigur, nu îmi pot ascunde impresia ca, de doua decenii, suntem asemeni unui bolnav aflat la o sectie de terapie intensiva condusa de cei mai incompetenti si aroganti felceri, un bolnav care nici nu moare, dar nici nu traieste. Dupa minirevolutia culturala, când presupuneam ca nu voi mai putea publica, m-am încapatânat sa citesc, rând cu rând, uriasa Istorie a lui Nicolae Iorga pentru a cauta domnitori care sa semene cu Raposatul. Eram convins de dreptatea înteleptului biblic, dupa care, tot ce este a mai fost si tot ce a fost, va mai fi!
Am gasit vreo trei domnitori al caror sfârsit n-as spune ca m-a lasat indiferent: unul a fost aruncat într-o fântâna, altul a fost tradat si altul a cazut într-o lupta inegala împins de nebunia de a crede ca este ce nu putea fi. Atunci, în acei, de acum, îndepartati ani, am înteles ca în istorie nu ramân numai eroii, ci si imbecilii sau penibilii care s-au distins prin vreo fapta insolita. Cine poate uita versurile în care La Palice îsi plângea comandantul? „Cu un sfert de ora înaintea mortii sale,/ El era înca în viata!“ Sau concursul initiat de Academia Franceza: „Careia dintre virtutile regelui i se cuvine locul întâi?“ Regele fiind Ludovic al Xl-lea, iar unul dintre laudatori, chiar Ronsard! Caci, observa Charles Richet: „Nu este prost acela care nu întelege ceva, ci acel om este prost care, desi întelege un lucru, procedeaza de parca nu l-ar fi înteles“.
Fireste, nu mi-am amintit din pura întâmplare aceasta definitie care poate fi ilustrata cu mii de exemple din anii de dupa Revolutie, când, din cauza unor asemenea ticalosi si impostori, ne-am abonat la ultimul loc în Europa Unita. Am asistat zilele trecute la o comedie jalnica, la un fel de licheliada pusa în scena de niste activisti lamentabili, unii, spre rusinea lor, având destula carte. În 1884, Slavici afirmase ca: „Soarele românilor rasare la Bucuresti!“ Sigur, dupa atâta amar de vreme, rasaritul nu si-a schimbat locul, dar am aflat si cine joaca, în zilele noastre, rolul astrului ceresc. Ceea ce nu e putin lucru. Cu acelasi prilej, ni s-a spus si de unde vine, în zilele noastre, lumina. De aproape doua mii de ani, lumina venea de la Ierusalim, de la Cel Înviat din Morti. Într-o trista perioada ea ne era adusa tot de la Rasarit, la început cu tancurile Armatei Rosii, apoi cu trenul sau cu avionul de catre activistii si intelectualii vremii. Dar pentru ca, la noi, toate se schimba în afara de obiceiuri, de câtiva ani, ea vine din Suceava, adusa fiind din Orasul Sfânt tocmai de catre cel mai mare specialist în scrisul cu…oi. Între cele doua sarbatori pascale, „lumina“ este o întrupare omeneasca si poarta fusta sau pantaloni, dupa împrejurari. În aceste zile, speriat nu numai de ritmul în care ne prabusim, ci si de agresivitatea si insolenta prostiei, de pretul de nimic pe care aceasta si-a vândut tara, am simtit nevoia sa recitesc dramaticele documente care ilustreaza drumul nostru prin timp pâna la Marea Unire. Si, pe masura ce ma pierd în lectura, am certitudinea ca ma aflu în fata istoriei unui alt popor, a unei alte tari. Am avut barbati care, judecati dupa fapte, dupa curaj si demnitate, ar ocupa un loc de cinste în istoria oricarei tari. Sigur, avem o formatiune de globalisti bine sponsorizati – gasca ar fi un cuvânt mult mai potrivit –, care n-au produs mare lucru în afara de chitante, dar strâmba din nas la tot ceea ce aminteste ca tara aceasta are, totusi, o istorie, o seama de eroi si câteva mituri care ne-au ajutat sa nu ne fie întotdeauna jena de faptele noastre. Avram Iancu avea numai 24 de ani când se afla în fruntea motilor, si el nu a ocolit istoria, nu a trisat-o, ci a înfruntat-o deschis. Avram Iancu, alaturi de Ioan Inochentie Micu-Klein sunt, cred, cele mai tragice personaje ale istoriei noastre. Marele episcop de Blaj a luptat singur cu un imperiu si cu „spuza de pizmasi“ din Dieta Transilvaniei – cum se exprimase nepotul sau, Samuil Micu Klein – care, pentru pretentiile sale, voiau sa-l arunce, la propriu, pe geam.
„Episcopul unit cere unele lucruri pe care nimeni nu ni le-a cerut vreodata de la strabunii nostri si nu le va putea cere nici de la urmasii lor. (…) Cere ceva ce rastoarna din temelie drepturile si libertatile avute pâna acum în pace de natiunile patriei. Cere ce de fapt clatina si tulbura întreg sistemul acestei tari pastrat pâna acum în buna ordine, atât în cele religioase, cât si în cele politice si economice. Cere ceea ce clerului si plebei valahe nu i se cuvin niciodata“. Înaltul prelat a murit dupa 24 de ani de exil, la Roma, cu credinta ca „nu poti învia din morti decât în pamântul patriei“. El, împreuna cu toti corifeii Scolii Ardelene, au reusit sa înfaptuiasca în spirit ceea ce Mihai Viteazu încercase cu sabia. Faptele acestora trebuie evocate într-un moment ca acesta, de mare lasitate si ignoranta, într-o penibila eclipsa a istoriei, când viciile natiei noastre, foarte vechi si ele, ies în evidenta mai mult decât oricând. Într-o scrisoare din 1809, Gheorghe Sincai, foarte constient de ele, nu uita sa le pomeneasca: „Românii…dupa ce apuca la ceva…mai toti îsi uita de sine, uita sângele din care sunt prasiti si numai pre cei misei înalta, pre aceia îi ridica din gunoi, iara pre cei vrednici îi urgisesc, îi strica unde pot, ca ei singuri sa se vada a fi temeiurile neamului românesc, pe care îl sugruma si îl împiedeca de la sporirea dinainte. Caci ce putem astepta noi românii de la aceia carii nici sunt de vita, nici au învatatura, nici alte virtuti sau vrednicii fara numai prin orb norocul unuia se radica…Si se fac mari înaintea altora care pricep binele neamului românesc…“ Constienti de uriasele dificultati pe care le aveau de depasit, dascalii Scolii Ardelene, asa cum avea sa observe Blaga, renuntând la adevarata lor vocatie, au scris ei însisi istorii, carti de popularizare, de filozofia naturii, de rugaciune, gramatici si calendare, au tradus enorm într-un moment când cuvintele nu le erau tocmai la îndemâna. Ei scriau, ei traduceau cartile, ei le tipareau, ei le purtau în desagi, ei le difuzau, ei îi învatau carte pe cei carora le erau destinate, ei îndemnau tinerii sa mearga la scoli si tot ei suportau consecintele acestui efort titanic: exil, închisoare, privatiuni de tot felul. Este imposibil de ignorat verdictul unui cenzor din Cluj pe „Hronicul…“ lui Sincai: „Opus igne, auctor patibulo dignus“. Opera este vrednica de foc, autorul de spânzuratoare. Când n-au avut acces la alte studii, românii au optat pentru preotie si, convinsi ca trebuie sa înalte un popor din uitarea veacurilor, au pus interesele acestuia mai presus de marunta lor viata. Sacrificiile, închisorile si lupta pentru demnitate si unitate prin scoala si carte, au marcat un drum uluitor, început cu jertfa episcopului de Blaj, continuat de latinistii Scolii Ardelene si cu eforturile politice ale atâtor nume de rezonanta din Vechiul Regat. Cine va urmari felul în care s-a organizat fiecare localitate pentru ca nimeni sa nu poata tulbura Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia va fi uimit de tenacitatea unui popor ajuns la maturitate. De la un popor aproape învins si ramas doar cu o mica parte din tara au trecut doar trei ani pâna la încoronarea, la Alba Iulia, a Regelui Ferdinand si a Reginei Maria, când, pentru prima data, România s-a împlinit în hotarele ei firesti. Si asta, pentru ca a avut în fruntea ei barbati adevarati si, mai ales, un Proiect urmarit cu obstinatie prin timp. Astazi, tarii îi lipseste, înainte de toate, tocmai acel Proiect pe termen lung. Dupa aproape o suta de ani, nu mai avem nici o obsesie nationala, nici un model, nici o istorie, ci doar niste mediocri care, de dragul unor posturi trecatoare, negociaza totul, vând totul. Se comercializeaza limba, drapelul national, istoria si geografia, trecutul si viitorul. Dar, având asemenea lumini în frunte, nu se poate mira nimeni ca nu mai însemnam mare lucru în lume, ca suntem ocoliti si ironizati. Ma gândesc ca în viitor, cei ce se înghesuie sa ne conduca, pe lânga un control riguros al sanatatii mentale, ar trebui supusi si unui examen sever al cunostintelor de istorie în speranta ca vor descoperi un adevar simplu: ca am iesit din obscuritatea veacurilor datorita scolii. Si ca suntem mai dotati pentru performante din sfera cunoasterii, decât pentru meseria de ospatar, tinichigiu, bodyguard etc.
Decembrie este luna victoriilor noastre: Unirea si Revolutia. Daca nu mai suntem în stare de altceva, daca nu ne deranjeaza umilintele la care, clipa de clipa, suntem supusi de catre niste activisti aroganti si ignoranti, s-ar cuveni macar sa strabatem cu mintea drumul pâna la cele doua victorii. Poate ca astfel ne vom speria de pustiul în care ne-am ratacit.
autor: AUGUSTIN BUZURA
sursa: revistacultura.ro