Nimic din ce se întâmplă în jurul nostru nu ar trebui să ne surprindă. Și totuși, nu de puține ori, rămânem literalmente blocați de fapte ale semenilor noștri de care nu-i credeam în stare. Bune sau rele, născute din voință sau din întâmplare, acestea ies din regulile educației noastre traditionale de ființe sociale, șocând mai ales prin dispreț față de normalitate și față de bunul simț comun.
Au trecut mai mult de două săptămâni de când nu am mai scris niciun articol pe acest blog. Ce se întâmplă? – am fost întrebat. M-au speriat, m-au arestat, mi-au tăiat frânele de la mașină, m-au sucit?
Răspunsul meu se încadrează cumva în logica acestui tip de întrebare. Da, recunosc, mi-au făcut ceva care să mă determine să tac o vreme: m-au amuțit cu nesimțirea lor!
Ce faci când vezi un tată, cu aparențe de om întreg la minte, educat și spilcuit pe deasupra, descendent dintr-o etnie care s-a autodefinit drept pură, că se deschide ca un boschetar la prohab în față unei țări întregi și-și violează, zâmbind tâmp, propria fiică? E drept, el nu are copii naturali (se apără și natura asta cum poate), dar pe domnișoara Constituție a adoptat-o la înscăunare cu toată morga împrejurării și a jurat să o apere ca pe ochii din cap, mai presus de oricine și de orice?!
Eu, unul, am amuțit în fața acestei incomensurabile nesimțiri. Mai e puțin și se împlinește o lună de la oribila împerechere a lipsei de onoare la cel mai înalt nivel cu propovăduirea deșănțată a onoarei.
Constituția României e acum fiica ta, dar, în egoismu-ți sălbatic, nu numai că ai smuls și ultima pânză protectoare de pe ea dar te-ai năpustit cu toată greutatea ta de „scula cea mai mare din parcare” (adică din statul român) să o profanezi, să o sfâșii, să o însângerezi, să o oferi haștagienilor revanșarzi care te susțin drept marele dar, marele fetiș de masturbare în grup al momentului.
Da, am fost amuțit, o vreme, de un spectacol al stricăciunii umane care nu credeam că poate pătrunde atât de sus și nici că poate arăta atât de hidos.
Am asigurat aici, în fața cititorilor acestui blog (nu foarte mulți, dar importanți pentru mine) că hotărârea CCR nu are cum să nu fie respectată de întâiul protector al Constituției. M-am inșelat! Iată că are!
Pentru că, trebuie să recunoaștem, există și copii care-și ucid părinții, există și tați care-și violează fiicele, există și președinți care urinează coroziv pe blazonul țării care i-a ales.
Scrisoarea celor 12 ambasadori se înscrie și ea în aceeași micțiune toxică cu care ni se pârjolește tot mai des demnitatea națională, cerându-ni-se în plus și recunoștință pentru că ar fi, vezi Doamne, o ploaie de vară, grijulie, întremătoare. Revoltător nu este atât conținutul acestei scrisori ci, mai ales, ceea ce ea nu spune. Nicio vorbă despre protocoale, nimic despre abuzurile strigătoare la cer din justiție, nici cea mai vagă referire la necesitatea respectării Constituției.
Nesimțirea marilor puteri nu mai este, însă, un secret pentru nimeni. Doar că ele, la adăpostul deciziilor colective, au grijă să nu-și îngroape liderii în haznaua acțiunilor lor excrementale. Noi nu avem astfel de precauții. Din contră, plantăm haznale – capcană pe la mai toate dregătoriile unde mai ține cineva capul sus, doar – doar România va ajunge o hazna – ocean moartă, fără valuri, fără flotă, fără comandanți, fără pavilion.
Suntem confruntați, în acest an preelectoral, cu niște nesimțiri amuțitoare.
După cele descrise mai sus mie mi-a trebuit (și încă îmi mai trebuie) un timp de recuperare.
Lucrurile sunt mult, mult mai complicate și mai destrămătoare decât par. Mai ales când principiile morale se abolesc iar unii descreierați aplaudă cu elanuri naziste această nouă formă de „eliberare”.
Sursa: Contele de Saint Germain