Vine Bau-Bau! Anunţul de la 21 martie al secretarului de Presă Spicer, al Casei Albe, că preşedintele Donald Trump va participa la summitul NATO 2017 de la Bruxelles, a declanşat acolo instantaneu o stare de alertă portocalie, pe alocuri către roşu.
Opiniile s-au împărţit în trei. Optimistul-şef a fost secretarul general al organizaţiei Jens Stoltenberg, a exultat că prezenţa preşedintelui american la reuniune este “semnalul clar“ – Statele Unite nu abandonează şi preţuiesc Alianţa Nord-Atlantică. “Traducem” vorbele lui, este semnalul limpede, că şeful suprem se află pe calea cea bună, că devine o persoană rezonabilă.
La acest ultim punct, oficialităţi americane au exprimat temeri, că preşedintele, copleşit de atenţia tuturor, ar putea deveni chiar excesiv de amabil, şi ar face promisiuni pe care nu va fi în stare să le susţină. Opusă lui Stoltenberg, o altă tabără a fost cea a mediei şi eurocraţilor de pe axa Hollande-Merkel – din iubire pentru două oraşe superbe ale Europei nu băgăm în discuţia aceasta cuvintele Paris şi Berlin. Ostilă preşedintelui american, ea a dat a mia oară replay la atacurile împotriva declaraţiilor lui Trump cu 2% pentru NATO şi cu “vasta datorie” către bugetele Americii şi NATO, a Germaniei, pentru serviciile de pază şi protecţie furnizate de contribuabilul american Europei.
Apoi, în stil de Big Brother, secretarul de Stat Tillerson a apărut surprinzător, la 31 martie, la Bruxelles, adunând acolo 28 de miniştri de Externe împrăştiaţi pe tot continentul, cu o săptămână mai devreme decât fuseseră programaţi, sub motivul că va fi ocupat în zilele următoare cu vizita premierului chinez la Washington (sic). După acest show de forţă al lui Tillerson, desprins din cartea lui Donald Trump Arta de a face afaceri (Art of the Deal), bestsellerul anului 1987 în SUA, a apărut, în premieră, a treia tabără, a scepticilor NATO, natoscepticii aş spune, după modelul euroscepticilor. Ei n-au siguranţa că America va rămâne garantul suprem al Alianţei; sunt alarmaţi, că Trump ar putea să caute o înţelegere cu Moscova, peste susţinerea pe care UE şi NATO o dau, încă, guvernului pro-occidental al Ucrainei şi că aşa ceva ar echivala cu recunoaşterea “de facto”, de către Washington, a revenirii Crimeii la Rusia. Spun şi ei că venirea liderului american la NATO este pozitivă, dar că preşedintele, aşa cum a dovedit-o de mai bine de două luni încoace, este o persoană imprevizibilă şi că poate strica totul într-o secundă, cu o propoziţie simplă, doar cu subiect şi predicat.
Pe de altă parte, indiferent cum se va încheia summitul NATO de la sfârşitul lunii mai, evoluţia evenimentelor din ultimii anii vădeşte o mutaţie esenţială, în viziunea ambelor părţi – SUA şi UE.
De partea Americii, ceea ce se constată astăzi, este faptul că noul patron al NATO caută gâlceavă, pune condiţii financiare nu uşoare, este dur, pare să aibă alte gânduri despre viitoarea apărare a Europei. Că vrea, probabil, să se întoarcă la o securitate europeană colectivă – SUA, Europa, Rusia – ca în vremea fostului „echilibru nuclear al terorii”, din Războiul Rece I, drum pe care nu se împiedică de Ucraina sau de baltici, aşteptându-se că ruşii nu vor ataca acolo, cât va fi el preşedinte. De asemenea, pentru a semnala şi justifica această poziţie a sa, şi-a scos generalii din lesele puse pe grumaz de Obama – astăzi, cu bani mai mulţi de la Casa Albă, săptămână de săptămână, ţară după ţară, Pentagonul se bate adevărat cu terorismul şi al-Quaida, în Somalia şi Yemen, împinge insistent ISIS către deznodământ în Siria şi Irak, la Mosul şi Raqqa, e foarte bine, Trump se ţine de cuvânt, indiferent ce spun eurocraţii.
De partea Uniunii Europene, de asemenea se vede, că aceasta se gândeşte serios să iasă de sub umbrela americană şi să-şi edifice un sistem de apărare propriu. Astfel, în 2014 şi următorul, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a afirmat în repetate rânduri, că a venit vremea pentru crearea unei armate a Europei unificate. Şi tot în iulie 2015, atunci când şi-a început drumul către Casa Albă, candidatul Donald Trump a vorbit şi el, pentru prima oară, de “mai puţin” NATO şi de bani relocaţi pentru “America first”. Adică exact aşa cum grăise Juncker la 8 martie 2015 în germanul “Welt am Sonntag”, tot despre „mai puţin” NATO! “Duelul” a continuat şi iarăşi Juncker i-a aruncat lui Trump mănuşa. În septembrie 2016, în Raportul anual privind “Starea UE” el a susţinut fără ocolişuri ideea creării unei forţe militare europene, care să dea Comisiei (adică lui) mai multă putere în materie de apărare comună. “Europa nu-şi mai poate permite să se bizuie pe forţa militară a altora. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a ne apăra interesele şi modul de viaţă european. Fără o structură (militară) permanentă nu putem să acţionăm efectiv”, a spus el acolo. Mai pe româneşte, a zis “dă-te la o parte America şi NATO, dă-te la o parte domnule Trump”. Peste două luni dl. Trump a devenit preşedintele SUA şi a hotărât să onoreze insolenţa dlui. Juncker.
Se dă la o parte.
Comunicatul MAE al României privind prezenţa ministrului de Externe Teodor Meleşcanu la reuniunea de la 31 martie, la Bruxelles şi schimbul de opinii cu secretarul de Stat american Tilleson, nu a lăsat să răzbată absolut nimic din disensiunile care macină Alianţa, a fost laconic şi scris într-un limbaj dintr-un lemn atât de tare, încât ar stârni invidia chiar şi a Agerpresului de pe vremuri. El menţionează eronat “atenţia deosebită acordată eforturilor de combatere a terorismului, provocărilor de securitate din regiunea Orientului Mijlociu şi Nordului Africii şi posibilul răspuns al Alianţei etc.”, de fapt atenţia şi răspunsul altora, nu al NATO şi europenilor, ci al Pentagonului şi al preşedintelui SUA, în combaterea al-Quaida şi ISIS în acele locuri.
Dar, să lăsăm MAE român să se odihnească liniştit, într-un splendid cartier-parc al Bucureştiului, şi să ne întoarcem la NATO. Ce-i cu Alianţa? Cum au trecut peste ea deceniile, cum a ajuns aici? (va continua)
Autor: Radu Toma
Sursa: Amos News