Daca imnul Frantei, “La Marseillaise”, incepe cu un indemn razboinic si optimist (“Ziua gloriei a sosit”), imnul romanesc incepe cu expresia unei exasperari, cerind o desteptare din “somnul cel de moarte”. Aceeasi exasperare si aceeasi speranta intr-un miracol recreator care ne-a insotit si ne insoteste in istorie.
S-a vorbit si se vorbeste enorm despre criza economica. Dar mult prea putin despre un alt set de crize, set care ne face sa ne intrebam daca nu cumva pina si aceea financiara nu este, substantial, tot rezultatul acestui set.
“Proiectul 1848” poate fi rezumat in doua fraze esentiale:
1. Exista o natiune numita Romania.
2. Vocatia acestei natiuni este pro Occidentala.
Romania era impartita in trei provincii, unite prin limba si origine istorica, insa dramatic despartite de secole de dezvoltare, influente si evolutii diferite.
Sublinierea unei intregiri si redesteptari care sa conduca la o inchegare nationala tinea, prin urmare, de o viziune asumata de oamenii politici ai acelor vremuri.
Au trebuit sa treaca doua decenii pentru ca acel proiect sa se contureze decisiv institutional, chiar daca a trecut prin etapa “formelor fara fond”, etapa care a provocat ironia unui Caragiale si minia unui Eminescu.
Si au trebuit sa treaca sapte decenii pina ce conditiile geopolitice internationale sa permita realizarea unei adevarate unitati nationale.
Napasta comunista a rupt Romania din acel proiect pentru alte patru decenii, dupa care a urmat o asa-numita tranzitie, de fapt un eufemism pentru o reconstructie ampla si o regasire a traseului pro Occidental.
Practic, tara noastra si-a atins in ultimele doua decenii cele doua mari obiective: intrarea in Uniunea Europeana (chiar daca mai tirziu decit “campionii Visegrad”) si intrarea in NATO, cea mai puternica alianta militara din istorie. Adica si-a reconturat, cu linii poate mai apasate decit in perioada interbelica, proiectul 1848.
Scriu ca am facut-o cu linii mai apasate, pentru ca, de fapt, in 1935, sa spunem, Romania nu avea un sistem de aliante internationale suficient de limpezi si de puternice si asta s-a vazut in momentele care au urmat si care ne-au amputat teritoriul si ne-au impins in catastrofala alianta cu extrema-dreapta.
Acum lucrurile sunt, macar aparent, mult mai clare. Atunci de unde acest sentiment de exasperare, care ne face sa fim cei mai pesimisti europeni ai momentului, conform ultimelor sondaje? De unde procentul inspaimintator de mare de romani care viseaza sa-si ia lumea-n cap si sa-si contruiasca o noua viata peste frontiere?
Scriam la inceput despre crize. Nu cred ca cea economica este cea mai grava dintre ele. Sunt cel putin trei care, prin consecinte, o depasesc.
Traim dramatic o criza a valorilor.
Daca facem un sondaj pe strada si rugam publicul sa nominalizeze cinci oameni de stiinta (din orice domeniu), cinci filozofi sau cinci scriitori, vom avea o dezamgitoare experienta. Probabil ca nici cinci la suta dintre cei chestionati ar fi capabili sa completeze macar o singura rubrica.
Notorietatea de carton a massmedia este coplesitoare iar aceasta notorietate este rezervata personajelor exotice, vedetismului de tinichea. Nu (mai) avem in mod real aceste valori, nu le cunoastem sau le sortim unei existente obscure?
Nimeni nu cred ca ar putea raspunde rapicat la aceste intrebari.
Avem o criza acuta a competentelor.
Dupa tot ce am vazut in doua decenii, nu mai suntem siguri deloc de faptul ca cei care decid, in sens larg, au si competenta sa o faca.
Mitul smecherului descurcaret, cocotat in frunte doar prin lipsa de scrupule si ascutimea coatelor este mai actual ca niciodata. Fruntile de doua degete si falcile mari din fostele birouri politice ale partidului comunist au fost inlocuite de priviri viclene, rinjete sfidatoare si micimi de caracter.
Traim o lipsa acuta a gindirii strategice, mai ampla decit ciclurile electorale. De doua decenii aproape ca traim de pe o zi pe alta.
Chiar daca avem in general, ca oameni, o capacitate limitata de predictie, chiar daca mediul economic, politic si social pe care il traversam este teribil de volatil, mai ales in ultima perioada, tot trebuie sa incercam sa gindim pe termen mediu si lung.
Trebuie mereu sa ne gindim ce fel de tara si ce fel de natiune vrem sa construim pentru secolul al XXl-lea, secol in care, asa cum am mai scris, nimic nu va mai fi la fel.
Nici NATO, nici UE nu ne pot “darui” o asemenea viziune strategica, doar ne pot, eventual, schita niste jaloane.
Nu avem o asemenea strategie si, prin urmare, ne miscam pe traiectorii imprevizibile, facem miscari bruste si ne dovedim incapabili de parteneriate strategice, pentru ca asemenea parteneritate prespun in primul rind predictibilitate si onestiate.
Probabil de aceea avem mereu si mereu senzatia ca indemnul imnului nostru national, acela de a ne destepta, este actual si a rasunat parca ieri.
Nu avem autostrazi, dar nu avem nici “drumurile” care leagau in mod profund laolalta un popor si o natiune: patriotismul, dragostea de neam, credinta in viitorul nostru comun, capacitatea de a rezista la crize fara a ne dezbina si fara a ne uri intre noi.
Raminem un proiect virtual, o natiune virtuala, o promisiune facuta istoriei si nu o certitudine adinc incrustata intr-un destin de nezdruncinat.
Traim intr-un derizoriu cotidian, cenusiu si anodin, care ne impiedica mereu sa vedem viitorul si, mai ales, sa ni-l construim in mod plauzibil.
Traim in limitele limbii de plastic, dupa ce am abadonat limba de lemn.
Cred ca ne aflam intr-un moment in care jucam, ca neam, o carte mai importanta decit depasirea unei crize economice.
Romania europeana nu mai poate fi Romania “tranzitiei”, exotica si impredictibila.
Altminteri, tot acest proiect european a carei parte (inca) suntem ne va respinge ca pe un corp strain si incapabil de constructie.
Timpurile actuale sunt ale unor intrebari decisive la care noi nu formulam raspunsuri si ale unor provocari poate unice in istoria postbelica, la care nu parem a avea solutii.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro