Într-un exerciţiu de logică şi analiză comportamentală, căutam argumente contra constatării „Pentru a reuşi în societatea de azi, trebuie să oferi cît mai mult din ceea ce oamenilor le trebuie cît mai puţin“; în acelaşi absurd – real, succesul individual (social) este opozabil nereuşitei generale. Mă gîndeam, în sens exemplificator, la mulţimea de personaje, grupuri sau partide (politice şi civice) preferate de societate şi la infimul probatoriu care-l oferă în susţinerea propriilor intenţii. Într-o contralogică, reiteram ideile şi grupările care au fost, şi sînt, susţinute de aceeaşi societate – şi care au dus-o la eşec în trecut, ca şi în contemporaneitate; ei bine, (re)iterarea cu pricina revine, circular, la constatarea pe care încercam să o combat.
În fine, m-a tentat o abordare (prin) metalogică, anume, schimbarea axei fundamentului raţiunii sociale necesitate – satisfacere cu o altă axă, aceea a evoluţiei societăţii şi a membrilor săi, de această dată avînd numai o origine presupusă şi cîteva puncte de reper; dar, dificultatea apare datorită obscurului reperelor din trecut, dar mai ales este cauzată de permanenta lor modificare, dovedind labilitate, inconstanţă şi lipsă de consistenţă ce conduc la o singură concluzie – imposibilitatea trasării (detectării) axei evoluţiei. Cum s-ar traduce această concluzie a metalogicii? Pentru societatea respectivă, nu există soluţie (socială, generală) de realizare a echilibrului necesitate – satisfacere, pretinsa evoluţie pe această axă a respectivei societăţi este fie nedemonstrabilă, fie un fals. Corolare – istoria acelei societăţi este nerecunoscută sau falsă (falsificată), existenţa aceleiaşi entităţi nu are un fundament detectabil. Paradoxal, dar acea entitate sau societate, de fapt, nu există! Inutil să precizez că exerciţiul meu de logică se referă la societatea românească.
Comparînd o mulţime articulată cu un corp, aceasta se manifestă (gîndeşte, se mişcă, se exprimă) datorită sau la comanda creierului – a suprastructurii. În cazul unei societăţi, suprastructura este politica, de fapt, clasa politică. Ca şi în cazul unui corp, suprastructura este alcătuită din celule diferite de cele ale restului trupului; dar, aici, comparaţia mea întîmpină un prim obstacol – provenienţa acestor celule. În anatomie, celulele creierului, neuronii, nu sînt „alese“ dintre celulele calcaneului, muşchilor fesieri sau aparatului reproducător, de exemplu; în societate, e altfel – suprastructura, creierul, se alcătuieşte din grefe de piele, bucăţi de unghii şi oase, fire de păr etc. – şi se doreşte ca toată această „combinată“ să conducă trupul! Are vreo logică? Să mai adaug că respectiva combinaţie e destinată împărţirii în grupuri antagonice, generatoare de stimuli şi comenzi corespunzătoare – cu alte cuvinte, corpul, care reprezintă societatea, ar încerca să se mişte lovind cu piciorul drept în genunchiul celui stîng, degetul mare al mîinii stîngi înfigîndu-se în ochiul drept, în timp ce dinţii ar clănţănii, încercînd, cu sîrg, să muşte limba! Cît de bine seamănă cu societatea în care, ilogic, supravieţuim, nu-i aşa?
Comparaţii, exerciţii logice, toate aveau rostul lor, dar se pare că lumea în care trăim nu mai are nevoie de aşa ceva. şi nici societatea.
M-am referit la suprastructură – acel creier al societăţii; Platon, explicînd contemporanilor elini cele înţelese din străvechea înţelepciune egipteană, propunea o alcătuire a unui grup nonantagonic, extrem de bine educat, dezinteresat material, care să conducă societatea. Înţeleptul grec trăise căderea frumoasei şi glorioasei Atene sub armatele Spartei, sub epidemiile de ciumă, distrugerea cetăţii luminii – într-un cuvînt, moartea lumii sale, datorită ambiţiilor şi luptelor grupurilor politice, a trădărilor acestora… De la Platon, timp de 2500 de ani, grupurile antagonice politice – partidele – aceste cauze al nenorocirii sociale, se perpetuează, efectele se repetă, dar avertismentul acelui părinte al înţelepciunii este ignorat – ba chiar soluţia sa, de care aminteam anterior – şi care este descrisă în lucrarea sa de maturitate „Republica“– este numită o expresie a dictaturii. Societăţii fără partide, fără grupări de interese i se opune nonsensul lansat de un vinovat al istoriei, Churchill – „Democraţia este cea mai rea formă de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte“. Desigur, se referă la pluripartidism, la lumea în care tălpii i se prelevează grefa de piele pentru a se construi creierul – şi numai unei lumi lipsite de logică îi putea fi impusă o asemenea aserţiune stupidă! O aserţiune care ni se propune şi nouă, românilor, cu precizarea de rigoare – nu orice democraţie, ci numai „Democraţia euro-atlantică“ – ceea ce consfinţeşte statutul nostru de proprietate a unui stăpîn – precum semnul cu fierul roşu pus de proprietar pe vită!
Evidenţele au fost şi sînt, deseori, înşirate – lipsa oricărei raţiuni în economie, inexistenţa unei suprastructuri (clase politice) calificate şi solidară cu interesul naţional, ba chiar lipsa unor interese şi priorităţi naţionale, dependenţa diplomatică, prezenţa de trupe militare străine în ţară cu statut nondependent de voinţa aşa-zisului suveran, poporul român, cădere morală, culturală, educaţională – primul loc în Europa la numărul de tineri analfabeţi… Şi lista poate continua. Poate argumenta cineva, în atare situaţie de fapt, că România se comportă logic? Că drumul, axa evoluţiei, există? Ah, să nu uit, în acest context, Istoria se modifică permanent, descoperindu-se, în ritm ameţitor, noi crime săvîrşite de români în Istorie – iar tot mai multe personalităţi încep să fie trecute în indexul uitării silite, recomandabile, „strategice“, ba chiar în anexa la o lege penală, creată special pentru… Istoria României!
Şi, lăsînd la o parte dorinţa mea de a vorbi liber, deschis, despre Zelea Codreanu, Antonescu sau Ceauşescu, vă solicit toată sinceritatea pentru a răspunde (la întrebarea) dacă o ţară în care se alocă bani pentru războaie la mii de kilometri, bani pentru cumpărarea unor rable militare la preţuri exorbitante, bani pentru institute şi fundaţii ce analizează „crime“ stabilite fără drept de apel de alţii, bani pentru parade contra naturii – dar tot o asemenea ţară nu alocă bani pentru tipărirea a mai mult de 300 (!!) de exemplare ale operei lui Caragiale sau Cioran, ei bine, vă întreb dacă o asemenea ţară chiar mai există? Eu cred, sincer, că nu – nu, România nu mai există! De fapt, România nu mai există şi pentru că nu are voie să fie românească. Da, există Polonia, Rusia, Cehia şi Slovacia, Serbia, există Ungaria, Franţa… De fapt, există numai ţările în care există naţionalism, în care suprastructura are o componentă majoră naţionalistă! Nu, pentru România care nu mai are produse româneşti, bănci şi asigurări autohtone, monedă în curs de dispariţie, iar energia, serviciile, ba chiar şi pămîntul agricol au fost înstrăinate, în ţara – anexă civilă a bazei de la Deveselu şi anexă politică a ambasadelor, în statul naţional cu alogeni din toate funcţiile cheie, în realitatea acceptării că sîntem un popor de hoţi, violatori, corupţi, în crepusculul lipsei de reacţie la incriminarea Istoriei – ei bine, aici naţionalismul este, şi se vrea să fie, ceva penal!
Am început acest articol cu axa fundamentului raţiunii sociale „necesitate – satisfacere“; naţionalismul este o necesitate, pe care, dacă nu o recunoşti, afectezi grav întreg sistemul. Este ca şi cum nu ai recunoaşte că este necesar să bei apă – iar efectele sînt similare; după o perioadă de halucinaţii, de vedenii, o iei razna de-a binelea, intri în comă şi, în final, mori. Cred că românii au trecut de faza vedeniilor, am impresia că au luat-o pe cărări lipsite de raţiune şi credinţă, iar sfîrşitul poate fi mai aproape decît anticipează însăşi scepticii…
Sînt dator cu o explicaţie de final – am scris aceste rînduri întrerupîndu-mi pregătirea emisiunii despre Petre Ţuţea; lucrez la teza de doctorat despre creaţia epistolară a lui Alexandru Odobescu; studiez şi descopăr România prin ochii dramei politice a lui Constantin Stere. Fiecare gînd al acestor titani e lacrimă de sare pe rana celui ce află de la asemenea suflete ce înseamnă naţionalismul. Sărbători Luminate – în credinţă, spirit şi curaj!
Autor: Dragoş Dumitriu
Sursa: Romania Mare