- TRIBALISM
Încă o dată, din clipa în care înțelegem corect cuvintele, e o afirmație absolut corectă.
Românii sunt, într-adevăr, primitivi. Mai ales cei cu copii, care, în marea lor majoritate, nu sunt de acord să fie acei copii otrăviți întâi mental cu povești despre (sau chiar povestite de) „transsexuali” (recte: dezaxați), apoi fizic prin „terapii de reorientare”. Mai pe românește: sunt convinși (spre binele lor) că pizda mamelor face o treabă mai bună decât superstructura tehno-medicală a Occidentului – întruchipată, desigur, de firma Pfizer, care și-a început ascensiunea spre culmile capitalismului tocmai printr-o invenție de inginerie sexuală: produsul Viagra, traducere biopolitică a normalizării culturale de care a beneficiat categoria morală a moșului libidinos (paralel cu celelalte beneficiare din mai 1968: gagica prea ușoară, nevasta infidelă, soțul infidel, devianții de toate felurile, etc.).
Treaba acesta a pizdelor materne este, într-adevăr, și o treabă ușor nedreaptă pe-alocuri, că mereu au fost, și mereu vor fi specimene ratate, devianți și sociopați care, într-o societate normală, sunt tratați drept ceea ce sunt (niște anormali), deși de multe ori „nu e vina lor”. Modernitatea occidentală, absolut străină conceptului de destin (clădită, de fapt, ca progresism, împotriva conceptului respectiv) nu poate tolera așa ceva. Progresismul e un dogmatism și, ca atare, un dușman al realității: faptul că nici o societate nu poate supraviețui unor tentative de reeducare a mării majorități în favoarea „drepturilor” unei mici minorități de dezaxați – ca în general mai toată dimensiunea faptică a antropologiei – este inadmisibil din punctul de vedere al progresismului.
Așa este și cu egalitatea față de boală: nu a existat niciodată în natură sau în istorie, și nu prea are cum să existe (decât, ab absurdo, prin unificarea tuturor în groapa comună). Dar, dintr-un punct de vedere progresist, merită încercată: merită să experimentăm, incluziv pe copii, în speranța de a eradica unor viroze respiratorii care accelerează cât de cât agonia unor muribunzi (deci, formal, îi „omoare”). Să calculăm în ani de viață prezervați sau pierduți, cum trebuie să facă orice strateg sau specialist onest al sănătății publice este, în paradigma respectivă, inadmisibil, fiindcă anul în care X sau Y s-au născut, exact ca sexul lor, n-a fost ales de ei, deci ține de destin. Nici un element destinal nu poate intra in modul în care definim omul progresismului – un om care, prin urmare, nici nu există nicăieri în mod concret: e doar acel „om nou” a cărui sosire trebuie (cum știu încă foarte bine cei care s-au dus la școală înainte de 1989) s-o pregătim cu orice preț. Inclusiv cu un Pfizer la copii, da.
Cum se bănuiește deja din pilda susmenționată, acest primitivism al românilor se manifestă preponderent în relația cu progenitura. Fiind aici vorba despre niște structuri foarte profunde și universale ale speciei, spre deosebire de alte forme ale primitivismului românesc, aceasta se manifestă și la alte popoare europene – chiar și la suedezi, care s-au înțepat, ca ungurii, peste 60% (pentru „a putea călători”), dar în general și-au ținut copiii departe de ac.
Iată un fapt antropologic universal: în general, oamenii sunt mai lași în relația cu propria viață decât cu cea a copiilor lor. Fiindcă, subiectiv, centrul auto-estimei umane nu se află – așa cum și-ar dori orice dogmatism (fiind el cu etichetă progresistă, sau chiar creștină) – în conștiința individului (cogito, Kant, Hegel), ci în conștiința filiației. Acest element, care determină cam 100% din viața socială în etapa tribală a culturii, rămâne însă – și cu mult timp după apusul lumii tribale – central în orice cultură omenească viabilă (o categorie care, desigur, exclude din start societatea progresismului occidental).
Este foarte clar, din toată logica Mării Reinițializării – iar mai nou și din exemple concrete de peste ocean –, că, după câștigarea „referendumului injectal” (adică: din clipa în care o majoritate de adulți s-a înțepat), urmează injectarea obligatorie nu numai a renitenților adulți, dar și a copiilor. Prin urmare, românii care resping acest experiment primejdios nu o fac doar din frică individuală, ci și împins de cel mai nobil sentiment al speciei.
Un grup uman care își sacrifică copii în speranța (de-altfel, probabil deșartă – dar, dintr-un punct de vedere moral, nici nu contează) de a putea prelungi agonia câtorva mii de bătrâni aflați pe ultima sută de metri este o nesocietate, și nu merită deloc să supraviețuiască.
În acest sens, societățile vrednice de perpetuare sunt – deși în proporții și sub forme diferite – societăți tribaliste. Fenomenul, de-altfel, are la români și alte manifestări decât respingerea acului: în proporții record în Europa, românii, în general, știu unde-i sunt îngropați străbunicii (polonezii, în general, nu știu), știu genealogia, sunt foarte stabili teritorial (cel puțin înăuntru granițelor naționale), își îngrijesc cimitirele, etc.. Prin urmare, ei vorbesc dialecte și varietăți urbane/regionale, la care putem chiar adăuga liniștit câteva limbi „minoritare”, vorbitorii lor fiind, în sens cultural, tot români (raportat la cifrele din Ungaria, secuii nu se prea înțeapă) – spre supărarea naționaliștilor moderni, care nu-și iubesc neamul, ci doar dogma lor de „unitate națională”, (premergătoare firească la religia „unității mondiale” de la Davos) etc..
Sectorul metrosexualizat din societatea românească (în mare: electoratul USR) fiind și sectorul înțepat, din multiplicarea „efectelor secundare”, se poate, într-adevăr, spera o însănătoșire grabnică a poporului român – nu chiar gripală, ci culturală.
Poate va veni momentul în care va trebui, obiectiv, să-i fim recunoscători lui Klaus Schwab.
Autor: Modeste Schwartz