În Polonia, lumea luptă împotriva interzicerii avorturilor. Sute de mii de oameni în stradă protestînd împotriva unor legi medievale.
Sînt de acord cu ei. Femeia are dreptul la trupul său. Cum orice om are drept la trupul său. Nenegociabil. E vorba despre libertate.
Și de aici începe discuția complicată.
Nu mai e vorba doar despre libertate. Este vorba și despre responsabilitate. Și despre asumarea riscului.
Consecința generalizării avortului ca mijloc facil de evitare a sarcinii este faptul că din ce în ce mai multe femei nu mai vor să aibă copii. Nu că vor să aibă mai puțini copii, sau să aibă copii atunci cînd se simt pregătite. Ci pur și simplu că nu mai vor deloc.
E o luptă împotriva biologiei, a firii.
Una este să refuzi apăsarea behemotului statal asupra ta. Alta este să refuzi să fii om, să fii viață.
Dintre toate apăsările supra-personale care ne apasă în fiecare clipă, dincolo de ideologie, politică, stat, moralitate, mai este una de care din ce în ce mai mulți parcă n-ar mai vrea să mai țină cont.
E vorba despre biologie. Despre realitatea de dinainte de societate, de umanitate, de cultură și civilizație.
Biologia te naște. Biologia te omoară. Biologia îți dă motor de voință și de direcție.
Determinismul biologic este urît de multă lume. Mulți construiesc vaste constructe intelectuale pentru a băga biologia sub preș. Să justificăm faptul că sîntem oameni, NU animale.
Dragilor, am o veste proastă pentru voi. Pînă n-o să trecem complet pe silicon și pe baterii, tot ființe multicelulare pe bază de carbon o să fim. Guvernați de aceleași străvechi, inexorabile presiuni.
Sîntem niște animale deosebite, e drept. Gîndim, avem conștiință, facem chestii, modificăm realitatea. Dar sîntem animale. Nici roboți, nici îngeri, nici pietre.
Ce se întîmplă acum e vorba de amurgul datoriei, cum ar spune Lipovetsky. Pe măsură ce avem un trai mai bun, mai corcolit, devenim din ce în ce mai răsfățați. Nu mai acceptăm riscuri. Nu mai acceptăm eforturi. Renunțăm la sudoare, la pus osul. Vrem să culegem doar roadele.
Să-ți iei viața în mîini implică un risc. Un efort. Un cost mare. Un sacrificiu. Să întemeiezi familie, să faci copil e complicat. Din ce în ce mai multă lume evită acest risc, alege calea ușoară.
Generațiile anterioare au tras pentru mine, m-au născut, m-au crescut, au suferit să fiu om. Iar eu culeg beneficiile și fac blatul la viață. Nu dau jocul mai departe. Nu-mi asum jocul biologic. Om. Viață. Trebuie dată viața mai departe.
De ce trebuie dată? Bună întrebare. Dacă nu vrei s-o dai, n-o da. Dar atunci nu mai ești om. Ești doar blatist.
Nu o să cad în ispita facilă a justificării sociologice, supra-personale. Să fie populație multă. Să avem armate mari, economie mare, demografie, stat. Stalin a făcut asta. Ceaușescu a făcut asta. S-o facă cei de la guvernare.
E vorba de principiu. Dacă ești om, joacă jocul de om. Fă copii. De ce? Pentru că așa sînt făcuți oamenii, să facă alți oameni. Jocul vieții. Și lăcustele fac asta. Și căprioarele. Și bacteriile. Și balenele. Și rechinii. Și bursucii.
Toți joacă jocul vieții. Îl ai în sînge. În fiecare clipă îl joci. Dacă tragi aer în piept, îl joci. Dacă bagi o îmbucătură în gură, îl joci. Dacă faci un pas și treci strada, îl joci.
Atunci joacă-l pînă la capăt.
Sau, dacă refuzi să-l joci, să nu te superi că-l joacă alții pentru tine.
PS: Și nici măcar nu vreau să intru în încurcatul subiect al omorîrii unor mici ființe vii. Toți au dreptate. Nimeni nu are dreptate.
Autor: Mirel Palada