Ne place să credem despre noi că sîntem niște părinți suficient de liberali și de permisivi. As good as they make them.
Fetele noastre, le-am zis noi, în afară de droguri și de mers pe motocicletă, să știți că din partea noastră puteți face cam ce vreți voi. Fiți libere. Utilizați-vă creierul din dotare și trăiți-vă viața.
Ceea ce au și făcut, în bună măsură. Fără să sară calul și fără să-și pună în primejdie viitorul.
Zilele astea, sîntem pe cale să ne încălcăm cuvîntul și să le impunem, după mult mult timp, prima restricție semnificativă din viața lor de adolescente deja adulte.
Intenționăm să nu o lăsăm pe A, fata noastră cea mică, să meargă la munte.
Să nu ne înțelegeți greșit. Iubim muntele. O tinerețe întreagă am bîntuit munții țării. În toate felurile.
Inclusiv Bucegii. Inclusiv Jepii Mici. Știm traseul ăla practic pe de rost. L-am făcut și pe zi, și pe noapte. Și pe ploaie, și pe zloată, și pe zăpadă și gheață. Și pe lună plină. Și singuri. Și doar noi doi. Și în cîrd interminabil. Ne-am și abătut de la el. Ne-am și întors de pe el. Știm ce și cum.
Cu toate astea, nu avem de gînd să o lăsăm pe A să meargă pe munte. Nu contează că-i Piatra Craiului sau Bucegi. Stai acasă și uită-te la filme, fata noastră.
A. mai are un pic și împlinește 19 ani. Aproximativ vîrsta amărîtei aceleia de fete care a sfîrșit în chinuri, sfîșiată de urs pe Jepii Mici zilele trecute.
Drept pentru care nu vrem să o lăsăm. Pur și simplu ne este frică. Creierul reptilian ne spune că e mai bine așa.
A. tocmai a dat examenul de bacalaureat, pe care l-a luat cu brio. A fost admisă la una din cele mai prestigioase facultăți din Marea Britanie. Are tot viitorul în față. De ce să te duci pe munte?
În asemenea hal de precauție parentală am ajuns – în marginea lașității. Nu credeam să gîndesc așa ceva. Darămite să spun în public.
Fata noastră, ai răbdare cîteva luni, pînă ajungi în Scoția la toamnă și te poți duce acolo pe munte.
Știi cîți urși sînt în Scoția? Nici unul. Zero. Nilch. Nada. Știi de ce sînt zero urși în Scoția? Pentru că scoțienii, în marea lor înțelepciune, n-au vrut urși la ei acolo. I-au împușcat pe toți. Și nici nu primesc din prea plinul nostru, oricît de mult am insista noi să le dăm.
Știți cîți urși sînt în Germania? Nici unul. Din aceleași motive. Germania, țară mare, ecologică, cu un popor înțelept. I-au omorît pe toți. Și nu acceptă nici un urs, nici măcar cadou.
Știți cîți urși sînt în Elveția, țara cu procentul cel mai mare de teritoriu alpin din toată Europa? Tot nici unul. Alt popor înțelept, celebru prin dîrzenia cu care omoară urșii pe unde îi prind.
Știți cîți urși sînt în Pirinei, la granița dintre Spania și Franța? Aproape nici unul. Alte două mari popoare înțelepte, celebre pentru ecologismul lor necruțător.
Haide, fata noastră, așteaptă să ajungi în Scoția, să te duci acolo pe munte fără grijă.
Avem o cunoștință, aici la Telega, care ne mai aduce lapte din cînd în cînd. Laptele la Telega încă mai provine din vaci – un obicei barbar, primitiv, pe care supermarketurile se străduie să-l stîrpească, dar iete că mai sînt unii primitivi de localnici care se încăpățînează să-l ducă mai departe.
Vacile ziua pasc. Iarbă. Pe islaz. Seara, respectivul trece drumul, urcă o coastă și se duce să-și ia vacile să le ducă acasă. În fiecare seară, se duce cu drujba în mînă. De frică de urs. Nu cu șpraiul iritant. Nu cu toporișca. Nu cu toporul.
Cu drujba.
De ce? Simplu. Drujba face două chestii. Pardon, trei. În primul rînd face zgomot. În al doilea rînd, taie. Taie rău, Fănică, dacă apuci să o pornești. În al treilea rînd, dar nu în ultimul rînd, liniștește creierul cînd te duci seara după vaci, să nu-ți iasă ursul în cale.
În ce țară trăim, dragii mei, să fie nevoie să te duci după vaci cu drujba? În ce țară trăim, băi românii mei băi, încît cea mai mare bucurie a unui părinte este să-și trimită copiii cît mai repede la studii, în străinătate, să poată și ei merge pe munte fără frică de urși?
În ce țară trăim unde mor sute de oameni în fiecare an și nu se întîmplă nimic? În ce țară, Cristoșii mamilor voastre de ticăloși și de nemernici, trăim pînă ne omoară ursul?
Emoția este un motor retoric puternic. Emoția potrivește cuvintele. Emoția mă face să mă gîndesc cu indignare și cu scîrbă și cu dispreț la țara din care de-abia aștept să ne plece fetele, învîrtindu-se, să nu se mai întoarcă decît la evenimente: nunți, botezuri, înmormîntări.
Mai ales înmormîntări.
Emoția mă face să mă gîndesc cum ar fi să pun mîna pe drujbă, să trec drumul, să urc coasta și să mă duc pînă la ticălosul ăla de Mîndruță sau pînă la vaca aia solemnă din Canada care ne învață bunele practici ale conviețuirii cu natura sălbatică, să mă duc să le explic diferența dintre ursul adevărat și mucii din capetele lor ticăloase și cretine și pline de gărgăuni.
Este că sînteți și voi plini de emoție, citind aceste rînduri? Slava. Românii merită tot ce e mai bun. A trebuit să moară oameni ca să vă dați seama că nu se va întîmpla nimic în această țară de rahat.
A., fii fată cuminte, te rugăm noi, și așteaptă pînă la toamnă să te duci pe munte.
În Scoția.
Autor: Mirel Palada