Construcția identitară națională este una preponderent adversativă. Noi în contrast, în contradicție, în competiție, în conflict cu ăilalți. Us and Them, cum zicea marele analist politic Roger Waters.
Acum două sute cincizeci de ani, americanii, vorbind practic aceeași limbă cu verii și stăpînii lor de peste ocean, niște săraci de coloniști englezi, s-au străduit să se definească adversativ față de imperiul din care se trăgeau. S-au luptat, s-au răsculat, au aruncat cu ceaiul în apă. Le-a ieșit. Au devenit o națiune distinctă. Cum zicea răutăciosul de George Bernard Shaw: două popoare înrudite despărțite de aceeași limbă.
Mai recent, acum treizeci de ani, croații, slovenii și celelalte mici popoare din Federația Iugoslavă s-au desprins formal ca națiune de sîrbi de-abia în urma unui război – catalizat de forțele occidentale, incidental. Se străduiau de mai mult timp să se definească diferit. Aveau însă problema că semănau prea mult. Vorbeau aproximativ aceeași limbă. Erau cam de-acolo. Multă lume îi băga în același cazan etnic. De-abia după război au început să fie considerați națiuni distincte. Unele mici. Dar națiuni, orișicît. Doar după război.
Același lucru este pe cale să se întîmple zilele astea și cu ucrainienii. Verișori buni ai rușilor, în mod constant au fost ignorați de multă lume în efortul lor de a clama diferența etnică. Ce-i cu voi, ce vă strofocați atîta? Vorbiți aproximativ aceeași limbă, aveți aproximativ aceeași istorie. Deci sînteți același popor. Ce atîta zbatere? Sînteți ruși, de fapt.
Iată-i acum primind botezul de foc. Dacă sînt țară distinctă de peste treizeci de ani, iată că doar de acum înainte încep să aibă în mod formal în ochii celorlalți identitatea lor națională, întărită prin suferință. Războiul vine să legitimeze noua națiune.
Una din ideile centrale ale etnicității și naționalismului o reprezintă mitul fondator. Fiecare națiune are nevoie de o asemenea poveste a începuturilor. De cele mai multe ori, acest mit fondator este construit adversativ, pivotează în jurul unui conflict. Americanii cu englezii. Elvețienii cu cei din jurul lor. Danezii cu suedezii și cu norvegienii. Croații cu slovenii și cu sîrbii și cu bosniecii și cu tot ce mai mișcă pe acolo.
Ucraina de-abia acum e națiune, în urma acestui conflict. Îi unește suferința, îi unește furia, îi unește ura.
Putin, cel mai probabil fără să vrea, a dat naștere unui nou popor. Străduindu-se să-i recucerească, să-i aducă înapoi la sînul maicii Rusii, de-abia acum le-a pus pecetea de popor “adevărat”.
Din sînge și din suferință se-nalță mîndrul steag.
Aviz tuturor deontologilor globaliști care se chinuie să ignore, să minimalizeze, să disprețuiască și să demonizeze ideea de națiune. Soros. Soros everywhere.
Ghinion.
Autor: Mirel Palada