De cînd s-a inventat, statul trăiește din taxe. Taxe culese fie cu binișorul, fie cu forța. Nu-l convingi pe Moromete să plătească fonciirea? Atunci îi sucești mîna la spate și-l ameninți că pui jandarmii să-i tăvălească fata. N-are fată? Nu-i nimic. Are nevastă. Ceva tot are el acolo…
Sînt două surse mari de taxe din care statul să trăiască. Afacerile și muncitorii. Capitalul și forța de muncă, după cum ar spune dragul de Marx, mînca-l-ați copt, că ați demonizat acest nume fără să vă dați seama că în spatele lui stă un istoric esențial, dar mai ales un sociolog remarcabil. Sociologia se bazează pe două picioare uriașe: Marx și Weber. Restul sînt floricele.
Afacerile, și ele, sînt de două feluri. Afaceri cu capital românesc, autohton, băștinaș, deținut de aborigeni. Și afaceri internaționale, mari și sclipitoare imensități globale care dețin atît de mulți bani, încît doar bugetul de marketing al unei asemenea monstruozități imperiale e mai mare decît bugetul țării mele. Doar decît.
Distinsul nostru stat român vrea bani. Ca să funcționeze. Știți voi, tocitele teme vînturate pînă la epuizare:
spitale (ba le închidem, ba construim),
autostrăzi (ba clamăm că n-avem nevoie de ele, ba ne dăm de chinul morții că nu sînt destule),
milițieni (ba ne bat, ba sînt atît de foarte esențiali încît trebuie musai să le creștem salariile),
judecători (Curtea de la Veneția, neapărat să ținem cont de ce zice Curtea de la Veneția, dar doar atunci cînd ne convine),
sănătate (dă-o încolo, să se ducă medicii în Franța să profeseze, ce să facem noi cu sănătatea),
educația (cea mai mică alocare bugetară din toată lumea asta cît de cît dezvoltată, deci în mod inevitabil o Românie normală, educată, care merge pas cu pas în iadul mediocrității de tip slugă lohn căpșunari la sparanghelul neamțului; ghinion).
Distinsul nostru stat român ia bani de la forța de muncă, ia bani de la afaceriștii autohtoni. Dar se cam codește să ia bani de la multinaționale.
Se inventează o seamă de pretexte. Fie de-alea minore: să-i subvenționăm, sărăcuții, că uite ce greu le merge, să nu care cumva să fugă în Maroc. Sau de-alea importante: cum să îi încurcăm cu paradisurile fiscale? N-avem voie, încălcăm legea, se supără ambasadorii și nu ne mai dau mărgele colorate, nu ne mai decorează pe ascuns cu Legiunea de Onoare.
Deci statul găsește o mie de motive să-mi ia mie bani, muncitor român sau om de afaceri român. Pe de altă parte, statul găsește două mii de motive să justifice de ce nu ia bani de la multinaționale, de ce le lasă să-și transfere plus valoarea în paradisurile fiscale, să se îmbuibe stăpînii de la Viena și de la Frankfurt și de la New York și de la Paris, nu proștii de la Mizil și de la Telega. Prețuri de transfer, mare pricepere.
Statul face tot posibilul să corcolească marele capital și să jupoaie aborigenii. Raportul de redistribuire a plus-valorii între capital și forța de muncă este în România printre cele mai dezechilibrate dintre toate statele non-medievale. Adică bogații primesc, mocofanii bălesc. Bălesc degeaba, dă-i încolo de mocofani. N-au pîine? Să mănînce cozonac.
Statul român ține în mod clar și samavolnic cu străinii, cu ăia care transferă complexitatea la ei acasă, sărăcind aceste locuri.
Și voi vreți să am încredere în statul român? Să ascult de regulile sale arbitrare, să-l iubesc, să-i ascult porunca, să-l respect și să cred în toate bazaconiile pe care mi le îndeasă pe gît, în urechi, în creier cu anasîna? Hai sictir.
Uite așa gîndește o majoritate a poporului român.
Uite așa va fi nevoie, cumva, cîndva, la o mare spălare morală, pe bază de acțiune intensă, populară, spontan organizată cu mare dichis.
De-aia de care ne promitea Băsescu, dar nu s-a ținut de cuvînt.
De-aia de care tot zicea Klaus că trebe, dar parcă i-a tot fo’ lene să comită efort, e mai bine la schi și la golf.
De-aia de sperați voi tefeleilor deontologi și globaliști că o să facă draga de Kodruța, că tot vreți sînge pe pereți.
De-aia de care o să facă probabil fie armata, fie priceperi politice în curs de consolidare.
Lasă, o să fie bine. O să vă placă. O să doară la început, dar pe urmă n-o să mai simțiți mare lucru. Pentru că n-o să mai simțiți nimic.
Ghinion.
Autor: Mirel Palada