De observat reticența Moldovei în a lua parte la conflict. Oricît de pro-occidentală ar fi Maia Sandu, gîndirea rațională prevalează în asemenea momente.
Cămașa e mai aproape de trup decît haina. Iar Republica Moldova este consecventă politicii sale de finlandizare, pe care și-a asumat-o încă de la începutul său ca stat, în anii 90 – aceasta fiind foarte probabil o precondiție esențială în a-i fi acceptată existența de către Rusia, imperiul din care tocmai se desprinsese.
În geopolitică jocul de șah prezintă niște rigori care sînt independente de emoțiile noastre, de părtinirile noastre ideologice. Cine știe să joace șah știe să joace și război. Cine nu, se uită la televizor și crede că orice se zboară se mănîncă.
Din păcate, generația noastră s-a născut și a trăit la timp de pace și tinde în consecință să subestimeze grosier rolul războiului în relațiile internaționale. De asemenea, tinde să-și închipuie complet nerealist cum se desfășoară războiul cu adevărat. Am văzut prea multe filme cu Rambo și credem că orice e posibil, că fantasma ține loc de realitate.
Din păcate, nu e așa.
Din păcate, Republica Moldova este unde este. Nu poți să-ți alegi nici părinții, nici geografia. După Ucraina, Republica Moldova se află în poziția cea mai dificilă în partea asta a lumii. Fără aliați. Prea mică. Prea vulnerabilă.
Acum înțelegem cu adevărat rostul alianțelor militare. Opțiunea României de a intra în NATO s-a dovedit validă. Am avut o fereastră istorică de oportunitate pe care am exploatat-o. Acum e cazul să nu ne ia de cap apartenența la această alianță de securitate. Și să nu ne credem mai Rambo decît sîntem.
Deocamdată sîntem într-un echilibru precar între nevoia de a ne demostra loialitatea față de NATO, cerințele ce decurg din poziția noastră geografică, opinia publică internă preponderent antirusească, încercarea de a obține un avantaj din această situație neplăcută, dar și relația complicată de istorie recentă pe care o avem cu Ucraina.
Nu trebuie să ne pierdem justa măsură. Ungaria e reticentă în a alimenta conflictul și a lua deschis partea Ucrainei. Pînă și Polonia se arată rezervată. Ținînd cont de atitudinea profund anti-rusească a polonezilor, ne-am fi așteptat la semeții mult mai războinice din partea acestora. Iată că nu e așa. Polonia își ține cumpătul.
Ambele sînt țări NATO, și totuși nu se inflamează mai mult decît e cazul. Una e să fii Boris Johnson și să-ți dorești să fii un lider remarcabil, să-ți impui interesele naționale drept putere globală, să-ți arăți mușchii geostrategici din marginea Atlanticului. Alta e să fii în granița conflictului. Englezii nu au nimic de pierdut din alimentarea conflictului. Ungurii și rușii, ca și românii, sînt întru o cu totul altă situație.
Nimeni nu-și dorește război. Dar înseamnă să fii cu adevărat iresponsabil să excluzi războiul drept opțiune de politică internațională. Să crezi că e suficient să-ți dorești să fie pace și gîndurile tale virtuoase să se îndeplinească. Si vis pacem, para bellum. Tunul e o opțiune. Portavionul e o opțiune. Întrebați-i pe americani, dacă nu mă credeți pe mine.
Iar în privința operațiunilor militare, cei care cred că după mai puțin de-o săptămînă putem trage concluzii cine a pierdut și cine a cîștigat sînt complet naivi. De-abia acum începe războiul cu adevărat.
Brace yourselves. Winter is coming.
Autor: Mirel Palada