Este dificil, cred că aproape imposibil de realizat o astfel de filtrare automată a știrilor false de cele reale.
Filtrarea știrilor revine în special ziaristului și filierei editoriale. Există știri și știri. Cele tehnice, în care există cifre, date tehnice, informații ce pot fi verificate imediat, prin comparație. Știrile sociale, politice sau investigațiile sunt aproape imposibil de verificat cu ajutorul unor programe, pentru că pot să conțină elemente de supoziție, neverificabile imediat. De aici poate apărea și o nouă zonă de manipulare: știrile adevărate ar putea fi trecute drept false pentru că gradul de verificare nu poate fi cuantificat. (Dan Constantin, Jurnalul Național)
E imposibil de pus în practică.
Știrile au valoare egală cu cea a ziaristului care le produce. Dacă acesta lucrează la un ziar mare, care este verificat, să zicem, mai des, credibilitatea lui va fi mai mare? Ce te faci în cazul în care un ziarist local descoperă ceva extraordinar și lansează pe Internet? Un astfel de program trebuie să se bazeze pe fapte, pe cifre, pe date. E practic imposibil. Cine verifică pe cine? În presa tradițională se pune accent pe cine citezi, pe ce te bazezi. Pe rețelele de socializare, redistribuirea unei știri, falsă sau adevărată, trebuie să ducă la o mai mare implicare și din partea celui care o face. Particip și eu la difuzarea unei astfel de informații, e vorba și despre credibilitatea mea, care dau crezare unei anumite știri. (Sorin Pîslaru, Ziarul Financiar)
Nu știu cum ar funcționa un asemenea program, care sunt parametrii acestuia. Dar nu aș folosi în redacție astfel de programe pentru a afla care sunt știrile false și care sunt cele adevărate. Doar un ziarist poate demonta o știre falsă, prin investigare, prin cercetarea faptelor, prin efort, doar el este în stare să aibă acest discernământ și aceste capacități. Nu aș avea încredere într-un asemenea program deoarece, pur și simplu, nu poate face munca unui ziarist. Poate că mintea autorilor acestui gen de programe este foarte avansată, cine știe ce ne-ar putea pregăti. Cu toate acestea, rămân la părerea că factorul uman nu poate fi eliminat din preocuparea de a discerne între ceea ce este adevărat și ceea ce este fals. Consecințele utilizării unui asemenea program, dacă se va încerca implementarea pe scară largă a acestuia, nu pot fi pe plus, nu pot fi pozitive. Pur și simplu nu poți deosebi adevărul de neadevăr bazându-te pe un program, nu pe propria capacitate de a observa și înțelege realitatea. (Simona Ionescu, Evenimentul Zilei)
Nu știu ce definiție a adevărului folosesc autorii programelor de calculator care ar trebui să ne arate care știri sunt adevărate și care sunt false. Din câte înțeleg, acest program acționează ca Inchiziția. Termenul provine din „inquirere“ – a cerceta, a investiga. Instituția Inchiziției nu te condamna comparând fapta cu norma, ci cu declarațiile martorilor. La fel, un asemenea program de calculator nu te duce la fapta descrisă într-un articol, pentru că nu poate face asta. Calculatorul este logic, dar nu poate fi martor ocular. Aristotel a dat adevărului două definiții, una în „Fizica“ și cealaltă în „Metafizica“. Dar trebuie să înțelegem că în acest caz cuvântul „adevăr“ este atribut. Conform primei definiții, propozițiile adevărate sunt cele care unesc ceea ce stă împreună și despart ceea ce stă separat. Observăm că se referă la forma faptului. În „Metafizica“, el definește propozițiile adevărate drept cele care exprimă fie ceea ce este, fie ceea ce nu este. În ambele definiții este vorba despre o corespondență, adică un proces de legare a ceea ce observăm cu ceea ce spunem. Calculatorul compară diferite surse și, dacă un text apare într-un anumit număr de surse, îl dă ca adevărat. El nu observă, nu poate face corespondența dintre ceea ce este și ceea ce se spune sau se scrie. Noi suntem jurnaliști, nu lucrăm cu probabilități, ci cu convingeri. Dacă ești onest, vei publica un articol doar după ce te convingi de ceea ce scrii. Convingerile ni le formăm din cercetarea realității și descrierea cât mai exactă a acesteia, ceea ce un calculator nu poate face. Dar m-ar interesa să văd cum funcționează și poate că aș da, la fiecare știre, o înștiințare de tipul: „Conform programului, probabilitatea ca știrea să fie bazată pe fapte reale este următoarea… “. Sigur, ca exercițiu, ar merge. Altfel, nu cred într-un asemenea program. (Florian Goldstein ”MAKE”, ziarul BURSA)
Ştiri false, ştiri adevărate
Totul se prăbușește în jurul nostru când conflictul nu mai e centrat pe opțiuni ideologice, ci pe identificarea diferențelor dintre fals și adevărat.
Problema a fost lămurită de mult în cunoașterea de tip științific: avem o teorie; suntem datori să facem tot ce putem face pentru a o dovedi ca fiind falsă; dacă noi, comunitatea științifică, nu reușim, considerăm teoria validă.
Acest principiu epistemologic al științelor tari nu poate fi aplicat rezonabil în științele moi (socio-umane), căci aici, în științele despre societate, nu avem teorii cu adevărat științifice, falsificabile, ci opțiuni subiective. Nu sunt convins de ideile de stânga, de dreapta sau de centru pentru că acolo e adevărul, ci pentru că „adevărul“ meu subiectiv mă poartă într-acolo din cine știe ce rațiuni mai mult sau mai puțin rezonabile. Pe unele le știu, pe altele nu le știu. Nu pot raționaliza într-atât condiția subiectului care mă animă, încât să mă port ca un robot predeterminat în toate opțiunile și acțiunile mele.
Acum, a început o bătălie globală pentru robotizarea diferențelor dintre știrile false și știrile adevărate. Marele fals din premisa declarată a acestei bătălii stă în cuvântul „știre“. Nu poate fi adevărată o știre ce nu a fost deja confirmată din mai multe (cel puțin 3) surse credibile. Cine a câștigat la Waterloo? Sursele se contrazic. Ce facem? Așteptăm să vedem consecința acelei bătălii. Vom ști cine a fost învingătorul în funcție de comportamentul ulterior al combatanților. Eu pot să susțin că Napoleon a fost învingătorul (ceea ce nu este încă o știre) numai atâta vreme cât Franța va continua să aibă un comportament de învingător sau nu.
Lumea în care trăim va fi una cu adevărat orwelliană (totalitară) dacă vom reuși să robotizăm enunțuri care nu sunt știri ca și cum ar fi știri. Dacă vom face acest salt mortal, se va spune că ne aflăm în logica post-adevărului, ca și cum până acum am trăit în logica adevărului.
Iată marea minciună: doar științele tari au pus la punct o logică de acest fel. Noua propagandă globalitară (totalitarismul global) are nevoie de acest orwellian minister al post-adevărului. În ce scop? Ca să nu ne bage în cap diverse mecanisme robotice care să ne ajute să ne orientăm într-o lume fără adevăr unic. Dar până acum ne-am descurcat fără această robotizare?! „Robotul“ tradițional de până acum era discernământul oamenilor culți.
Asta se vrea a fi de acum înainte marea noutate: înlocuirea elitelor culturale cu motoarele de cenzurare a falsului și de selectare a adevărului și numai a adevărului. Care adevăr? Acela care nu conține cuvintele-cheie ale opiniilor (știrilor) neconvenabile. Neconvenabile cui? Așadar, nu numai știrile vor fi cenzurate, ci și opiniile, căci motorul de căutare a cuvintelor-cheie interzise nu știe să facă diferența dintre știre și opinie.
Vom învăța (noi, din nou) să scriem subversiv, ocolind cuvintele interzise. Vreau să spun, de pildă, că, în România, 80% din cifra de afaceri totală o derulează companiile străine, care plătesc impozit pe profit 3 miliarde de lei, iar celelalte 20% din cifra de afaceri, derulate de firmele românești, plătesc 56 de miliarde de lei drept impozit pe profit? Trebuie să învăț să spun același lucru fără să folosesc seria de numere 80, 3, 20, 56. Nu va fi ușor. Efectul va fi că nu voi mai fi prea convingător. Schema din spatele actualei campanii globale pentru cenzurarea informațiilor care circulă în rețelele electronice este una deja clasică:
1. Teza: să inundăm rețelele cu falsuri țintind anumite situații concrete („Primăvara arabă“, Ucraina, unele evenimente din România etc.);
2. Antiteza: să milităm pentru cenzurarea informațiilor false care circulă în rețelele electronice și manipulează opinia publică;
3. Sinteza: vom avea societăți bazic-controlate prin natura informațiilor selectate la care au acces cetățenii.
Odată dispărut discernământul cult din societăți, ele vor considera cenzura necesară și ea va deveni autocenzură. La noi, a devenit autocenzură un principiu extraterestru de stat de drept. Politicienii au fost dresați că n-ar avea nevoie să comenteze deciziile procurorilor!!! Clasa noastră politică s-a supus, uitând ceea ce nu mai apucase să învețe, faptul că puterile statului sunt separate, dar se controlează una pe alta.
Așadar, se poate! Se poate orice, dacă reușești să distrugi cultura generală în societate.
Autor: Ioan Buduca
Sursa: Cotidianul