Suntem în zilele din an în care ne amintim de cei care-au căzut în Decembrie 1989. Cu fiecare an ce trece, nu-mi pot reprima durerea pentru evenimentul capital care s-a întâmplat în acele zile: români au ucis alți români.
Au murit atunci, copii, sugari (cel mai tânăr erou avea O LUNĂ de viață), tineri, adolescenți, femei, bătrâni, soldați în termen, etc.
Faptul acesta, de a pune sânge între noi, este unul dintre motivele pentru care acești 30 de ani au fost distructivi pentru noi, ca societate, ca și corp colectiv.
Din acest motiv, simt nevoia să scriu acest îndemn:
Dragi români care ați tras în decembrie 1989,
Înțeleg motivele care v-au determinat să acționați acum 30 de ani. Unii erați militari în termen și vi s-a ordonat. Alții erați gărzi patriotice și ați fost chemați în stradă. Alții, ați făcut parte din detașamente speciale ale Armatei, chemate pentru a crea foc diversionist. Tot așa, mulți dintre voi ați răspuns apelurilor celor care preluaseră puterea pe 22 decembrie și ați ieșit în stradă „să apărați” televiziunea, radio-ul și alte instituții ale țării.
Sunt convins că majoritatea celor care ați tras atunci nu ați făcut-o cu gândul de a face rău unui semen de-al vostru, vreunui român nevinovat. Și aici mă refer inclusiv la voi, cei care ați fost scoși în stradă la ordinele lui Nicolae Ceaușescu. Dacă ați fi tras în plin, ar fi fost mii de morți la Timișoara și la București pe 21 decembrie. Dar și-așa, sângele a curs.
Dragi români care ați tras în 1989, gloanțele voastre au curmat vieți. Cereți-vă iertare urmașilor celor uciși atunci. Fiecare dintre voi știe unde a fost în acele zile, unde a tras și spre cine. Majoritatea ați fost chemați la Parchet și ați dat declarații despre ce-ați făcut atunci.
Cereți-vă iertare celor cărora le-ați împușcat, din teamă și psihoză, copiii. Nu puteți pleca din această lume cu acest păcat asupra voastră. Și nici urmașii voștri nu pot trăi cu acest păcat asupra lor.
Gândiți-vă ce înseamnă să-ți moară copilul de doi ani în brațe, așa cum a murit Cristina Lungu, împușcată pe 17 decembrie la Timișoara. Sau cum e să mergi pe stradă și să vă moară copilul, mitraliat pe bancheta din spate, așa cum a fost Paul Alin Chircă, la Sibiu. Avea doar 3 ani.
Tu, care-ai tras atunci, crezând că tragi după teroriști, gândește-te ce înseamnă să-ți găsești bebelușul nou-născut împușcat în cap în pătuțul lui. Așa cum l-au găsit părinții pe Cătălin Vladimir Andronic în casa lor din strada Frumoasă din București.
Majoritatea dintre voi ați fost absolviți de vină de către autorități. Dar nu vă absolvă nimeni în fața lui Dumnezeu, dacă voi înșivă nu vă căiți. Pentru că suntem oameni și ni se cere discernământ. Ni se cere să refuzăm să facem ceva ce ar putea face rău altora.
Nu mă aștept ca aceia care au dat ordine sau care au împușcat oameni cu sânge rece să simtă vreo remușcare. Dar majoritatea sunteți oameni normali: aveți și voi copii, la rândul vostru. Aveți frați, surori, nepoți, verișori, de-o vârstă cu cei pe care i-ați împușcat atunci.
Duceți-vă și căutați-vă victimele. Aprindeți-le o lumânare. Sau dacă doar i-ați rănit: strângeți-le mâna. Căutați-le familiile și cereți-le iertare. N-ați vrut, ați făcut-o de teamă în psihoza de-atunci. Nu sunteți voi artizanii ei. Nu mai putem merge înainte cu atâta sânge între noi. Atâta sânge nu poate fi spălat decât de iertare: dar ca s-o primești, trebuie s-o ceri.
Nu în ultimul rând, cred că și membrii echipei de execuție care l-a trimis pe cealaltă lume pe Nicolae Ceaușescu au nevoie de o spovedanie. Să iei viața cuiva este un păcat. Cu atât mai mult în Sfânta Zi a Nașterii Domnului. Dragă colonele Boeru, urmărindu-vă la teve anii ăștia, simt că și dvs regretați ce-ați făcut atunci. Chiar sub imperiul fricii de moarte. Orice păcat se poate ierta.
Se apropie, iar, Crăciunul. Avem nevoie să ne cerem iertare unii altora. Altfel, cu sângele până la glezne, nu putem merge decât în jos. Iertați-mă.
Autor: Mihai Șomănescu
Sursa: Mihai Șomănescu Facebook