Când progresismul a început să câștige adepți în România am căutat să înțeleg motivele care-i împing pe oameni (unii dintre ei) să-l adopte.
Există, desigur, eternii târâie-brâu care trec prin viață ca rața prin apă: nu le-a plăcut cartea, nu doresc să-și asume nicio responsabilitate serioasă, îi ia sughițul de la muncă și cred că a fi șmecher reprezintă piscul evoluției. Aceștia au fost în mod natural atrași de o ideologie pusă pe dărâmat. Când ești o ființă eșuată ca urmare a propriilor alegeri nu poți decât să te bucuri auzind că de vină sunt patriarhatul, religia, „cultura omului alb”, sistemul economiei de piață sau istoria colonială. Oricine, numai nu tu.
Dar sunt oameni decenți care adoptă progresismul. Și aproape de fiecare dată, dacă te străduiești să îi cunoști, realizezi că opțiunea lor are la bază o traumă personală. Un părinte (sau ambii) abuzivi, un partener violent, o parteneră țicnită, un profesor obtuz care își trata frustrările umilind elevii, un preot deraiat care evoca plin de zel în fața copiilor perspectiva chinurilor iadului. Și altele asemenea. Iar consecința a fost că nu mai au încredere în conceptele de familie, educație clasică sau religie fiindcă le asociază cu suferința. Ar accepta aproape orice alternativă care le promite să-i protejeze de suferințe similare celor pe care le-au trăit deja.
Numai că alternativa pe care o oferă progresismul e una goală de conținut. Poți adopta cultura experiențelor fără atașament, asta îți va conserva libertatea dar n-o să-ți umple golul interior și nevoia de relații stabile. Poți medita cât vrei (și nici nu-i un lucru rău să recurgi la exerciții de introspecție) dar asta nu-ți va oferi un sens al existenței. Poți dărâma cât dorești vechile instituții, asta o să-ți dea o satisfacție de moment dar, după ce se va așeza praful, te vei găsi în fața unui peisaj pustiu. Cultura resentimentului nu poate oferi nimănui pace și echilibru interior. Doar tranzacționează iluzii și își consumă, încet dar sigur, propriii adepți.
Autor: Mihai Popa