Pe vremea când în estul Europei mai erau niște dictaturi cumplite într-una din țările acestea, conducerea responsabilă de fericirea poporului a fost chemată în fața dictatorului, iar acesta le-a spus cu un glas din care răzbătea, la propriu, un fel de viscol siberian:
– Poporul are nevoie de un drum care să străbată lanțul muntos de la nord la sud pe acest traseu!
Ochii miniștrilor urmăriră dilatați de fericire (era un exercițiu obligatoriu atunci când primeau sarcini direct de la dictator!) drumul pe care degetul dictatorului îl făcea pe o hartă, iar în sufletele lor se instală nu gerul siberian prognozat, ci un pustiu mai aprig decât cel din Atacama de care chiar nu auziseră. Traseul era un adevărat coșmar! Numai că ei erau oameni antrenați în relațiile directe cu dictatorul, așa că intrară pe secvența comportamentelor de protocol și începură să delireze mimând admirația față de înțelepciunea tartorului, dar în context băgară și niște sfaturi și idei de susținere fermă a programului, unele care dacă ar fi fost luate în serios trimiteau planul spre îndeplinire la tradiționalele calende grecești, cele care lor le erau atât de dragi.
Hmm, totuși nici dictatorul nu era un naiv! Ascultă timp de cam cinci minute palavrele miniștrilor apoi, surîzând cumva misterios, îi invită să urmărească un film documentar despre munca unor muncitori din siderurgie, mine de cărbune sau uraniu, dar și din agricultură ori construcții. Filmul dură doar treizeci de minute după care în sala de proiecție se aprinse lumina, iar dictatorul îi întrebă zâmbind la fel de misterios:
– Doriți să mai vedem și un film cu cei care trăiesc în coloniile de muncă obligatorie sau trecem la treabă imediat?
Cum atunci când ești întrebat de un dictator ceva, nu este posibil să nu răspunzi clar și răspicat, miniștrii, dând și dovada faptului că au înțeles mesajul filmului, se ridicară în picioare și zbierară cu toată convingerea:
– Pentru țară și popor, noi cu drag vă vom sluji!
Mulțumit de rezultatul întrevederii, dictatorul le ură, destul de sincer, spor la lucru și ajunse la concluzia că este un mare psihilog, deci avea motive temeinice să-l pună pe secre-tarul de la cultură să-i scrie o carte pe această temă de mare interes pentru națiune. Prin urmare, plecă mulțumit să joace o partidă de table cu ministrul educației, un bou neatent și foarte ligău pe care-l bătea tot timpul…
Având în vedere auspiciile sub care pornise marele proiect, în cel mai scurt timp fură mobilizate toate resursele umane, materiale și financiare necesare, iar marea idee începu să fie pusă în operă. A fost planificată pentru a fi realizată în cinci ani, însă dispariția pe parcurs a unor miniștri mai puțin motivați impulsionă lucrurile și drumul a fost gata în patru ani.
Inaugurată cu fast și prezentată ca o măreață realizare a celui mai priceput drumar al țării, șoseaua s-a dovedit a fi într-adevăr de mare folos pentru transportatori cei care economiseau timp, dar și combustibili, pentru traversarea lanțului muntos și făceau astfel ca mărfurile să aibă un preț mai mic, avea un impact major pentru strategiile de apărare ale țării și nu în ultimul rând a impulsionat turismul montan, mai ales că pe traseu au fost amenajate facilități hoteliere moderne. Prin urmare, toată lumea era fericită, iar adevăratele prețuri ale construcției nu mai interesau pe nimeni. Nici măcar pe urșii aflați în această zonă, una declarată protejată deoarece aici trăia o mare comunitate de urși carpatini, o specie aflată cu puțin timp înainte în pericol de extincție și salvată tot de nemilosul dictator căruia îi plăcea să vâneze în acest areal.
Acești urși priveau acum cu o oarecare nedumerire panglica de asfalt căreia nu-i înțelegeau rostul și suportau cu răbdarea caracteristică ființelor inteligente zgomotele și mirosurile înfiorătoare care apăruseră în zonă. Ieșeau de multe ori la marginea șoselei și priveau mașinile fără să manifeste cine știe ce curiozitate. Dar, pentru a păstra bunele relații între urși și noii ocupanți ai arealului autoritățile montaseră felurite plăci vizibil inscripționate în cel puțin două limbi, prin care avertizau oamenii să nu oprească atunci când văd un urs, să nu încerce să se apropie de el, să nu-i dea de mâncare, mă rog, tot felul de sfaturi considerate oportune pentru pacea între specii. Eii și cum în dictatură nimeni nu îndrăznea să încalce vreo indicație fie ea și referitoare la urși, între cele două specii era pace și liniște fiecare dintre ei văzându-și de treburile sale.
Numai că, la un moment dat, a ajuns și aici democrația, o chestie despre care vorbea toată lumea și se dovedea că nimeni nu știe nimic, însă părea exact vremea când puteai să faci orice-ți trecea prin cap, convins fiind că acum ai drepturi pe care nu ți le poate încălca nimeni, ba mai mult, sunt și o mulțime de legi care te apără indiferent ce tâmpenie faci. Și cum vestea că pe o șosea din acest colț de lume poți vedea urși liberi se răspândise peste tot au apărut turiștii amatori de adrenalină, copiii democrațiilor consolidate ale vestului bogat și încrezător în steaua sa. Mii de bolizi al căror preț depășea câștigul dintr-o viață al băștinaților au apărut în zonă și fotografiile cu urși care bagă capul pe geamul mașinii au umplut rețelele alături de figurile acestor noi descoperitori de lumi sălbatice. Imediat au început să vină și mașinile cu familii, cele amatoare să admire vitejia soțului, acela care pare în context un fel de erou din desenele animate japoneze sau, pentru cei mai în vârstă, un fel de Mowgli din „Cartea Junglei”.
Așa se face că într-o bună zi, lângă un urs foarte plictisit se opri o mașină de familie din care coborî domnul, un bărbat tânăr și foarte plin de dumnealui, cu bermude, șlapi și șepcuță șemcheră cu cozorocul la spate care avea în mână o pungă cu chips-uri, adică, conform părerii lui, exact mâncarea după care se dau în vânt urșii. În spatele lui, mami filmează de zor cu telefonul mobil în timp de fiicele lor țipă isteric, așa cum au văzut ele în filmele de groază. Tati, cu un surâs adecvat situației, adică it’s all right now, bagă mâna în punga cu chips-uri, scoate unul și i-l dă ursului, iar acesta se întinde puțin și ia oferta.
Nebunie! Tati se întoarce spre mami și face vestitul gest al victoriei, fetele ridică acutele isterice la note greu de suportat chiar și pentru hipoacuzici, iar tati ca să arate ce mare dresor este își bagă și el în gură un chips pe care-l molfăie fericit. Din păcate la această fază, ursul se dovedește a fi cam mârlan și nu poate admite ca un idiot să-i mănânce lui porția de chips-uri. Prin urmare, se ridică foarte furios și-i cârpește lui tati o labă care-l amestecă cu praful umplându-l de sânge și spaimă la vedere, însă și de alte alea prin bermudele lui colorate frumos.
Apoi, criminal de calm, își ia punga și pleacă mormăind ceva neinteligibil semn că avea totuși unele carențe educaționale grave. Adică nici măcar un thank you, acolo de complezență soro! Lumea a treia ce să-i faci?!
Tati este recuperat și transporta la un spital unde i se administrează o injecție ca să nu facă tetanos, iar peste câteva zile depune o plângere la toate oficialitățile din zonă cerând despăgubiri uriașe pentru trauma suferită de el și familia sa! În modul cel mai ciudat cu putință, oficialitățile nici nu iau în seamă faptul că inteligentul tati făcuse toată isprava sub un panou uriaș care interzicea apropierea de urși, bine, nici nu-i dau vreo despăgubire, însă eliberează urgent o autorizație de extragere din habitat a ursului devenit primejdios pentru viața oamenilor. Desigur, formula extragerii din habitat înseamnă de fapt o invitație a vânătorilor din toată lumea să împuște ursul și cu această ocazie să se poată mândri cu trofeul pe la diferite manifestări de gen, o chestie foarte apreciată atunci când vânezi animale protejate. Și cum în lumea asta, de când ne știm, vânători nu au fost sărăcanii, ci doar oameni cu posibilități și de data aceasta amatorii de trofeuri, cei care dispuneau și de castele unde își pot prezenta colecțiile cinegetice, trimit emisari pentru a cumpăra autorizația de extracție a bietului urs care habar nu avea ce destin măreț i se pregătește. Emisarii, oameni care știu foarte bine cum merg lucrurile în această parte a continetului, se prezintă cu oferte de cumpărare, unele absolut irezistibile, dar și cu o altă categorie de oferte care intră direct în buzunarele oficialităților din zona de interes.
Peste câteva zile sosește și vânătorul care a câștigat licitația, iar paznicii de vânătoare locali îl conduc la locul destinat extragerii. Faptul că ursul este cu totul altul, unul mult mai mare, deci mult mai voloros ca trofeu, nu are nici o importanță. Afacerea a decurs cât se poate de bine pentru toată lumea, inclusiv pentru șefii din capitală care și-au luat și ei partea!
Așadar, este stimulată continuarea extragerilor pentru a proteja poporul de atacurile urșilor, unele despre care până acum nu auzise nimeni. Păi, da! Pentru că până acum eram niște proști îndobitociți de dictatură și ne mâncau bestiile astea, iar noi nu aveam voie să spunem nimic! Acum este însă democrație, așa că poporul nu numai că vorbește, dar este și ascultat!
În context, au început să curgă plângerile populației din zonă, cea care era disperată de faptul că urșii atacau ziua în amiaza mare, furau găini, capre sau dărâmau gardurile gospo-darilor, ca să nu mai vorbim despre faptul că de spaimă unele femei avortau spontan sau, și mai grav, unele fete neprihănite rămâneau gravide din cauza fricii pe care o încercau când se întâlneau pe uliță cu vreun urs mai insitent. Durerile poporului nu mai puteau fi neglijate! Pe acest fond al suferințelor îndurate de martirii zonei, autoritățile emiteau zilnic aprobări de extracție, iar oamenii de bine din Occident veneau să ne ajute pentru rezolvarea problemelor.
Așa să face că, la decenii după ce drumul acesta, care încetase a mai fi rentabil pentru transport, iar din punct de vedere strategic nu se mai justifica, aducea din nou bunăstare în zonă, chiar dacă numai pentru aleșii neamului. Dar ce mai contează, când totul se face pentru a proteja poporul și pentru a demonstra prin fapte că noi oamenii suntem superiori tuturor viețuitoarelor de pe acest pământ!
Păi, hai să fim serioși, puteau urșii, cât se dau ei de deștepți, să facă un asemenea plan subtil și profitabil de extincție a unei alte specii!? Vax!
Autor: Mihai Batog Bujenita