Se dovedea că Marx a avut perfectă dreptate când a spus că acumulările cantitative duc la salturi calitative. Așa se face că sistemul de învățământ, cel care decenii de-a rândul fusese piatra de moară legată la gâtul bugetelor și doar un focar de tensiuni și probleme sociale, era evident că trebuia reformat din rădăcină. Mai ales că de multă vreme scotea doar posesori de diplome plini de fițe, fumuri și pretenții care nu înțelegeau adevăratele nevoi ale societății în care trăiau și se trezeau că-și doresc tot felul de posturi bine plătite, dar în care să stea la birou și să dea indicații altora… Intolerabil! Cu toate acestea, de multă vreme, tot felul de neputincioși se scremuseră să rezolve problemele apărute însă mai tare le încurcaseră provocând valuri de nemulțumiri și proteste. Culmea este că nici alocările bugetare în continuă creștere nu rezolvau nimic!
În acest nefericit context a apărut o lucrare a unui vizionar genial, domnul Aristide Albacher-Pernod, cel care prin problematica ridicată și dezbătută a antrenat toate segmentele sociale și a fost promovat pe toate canalele media. Volumul intitulat simplu: Jos cortina era deja citit și citat ca un fel de Biblie a noilor vremuri întrucât punea problema sistemului de învă-țământ sub o altă perspectivă. Se afirma și se demonstra că în actuala formă de organizare este cea mai distructivă componentă socială întrucât nivelează oamenii, îi transformă într-un fel de papagali care repetă la nesfârșit prostiile cu care au fost îndobitociți de către sfertodocții numiți profesori, unii care nici examenele specifice muncii lor nu reușeau să le ia. Era distrusă cu bună știință capacitatea fiecărui individ de a se ridica prin forțele sale proprii la nivelul de competență asigurat de inteligență și muncă, prin activarea spiritului de competiție și al creativității individuale.
Pe bună dreptate autorul se întreba la modul retoric: oare știa Socrate să scrie, fiindcă toată opera sa a ajuns la noi doar prin intermediul discipolilor, iar afurisitul de Alcibiade, unul dintre elevii săi, îl ironiza frecvent pe această temă sau ce școală a făcut marele Leonardo da Vinci, ori dacă Michelangelo a urmat vreo academie de belle-arte? A avut oare marele cuceri-tor Alexandru Macedon sau Ghighis-Han diplomă de absolvent al unei academii militare? Câtă școală a avut Carol cel Mare deoarece și când semna documente imperiale, semna cu o matriță? Din câte știm Shakespeare a făcut timp de doi ani o amărâtă de școală gramaticală, iar acum este considerat, pe bună dreptate, cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză, ca să nu mai vorbim de întemeietorii unor importante religii precum Buda, Isus ori Mahomed sau înțelepți ca Lao Tze ori Confucius, ei ce universități absolviseră? Hai să fim serioși! Marea lor șansă a fost aceea că geniul lor nativ nu a fost sufocat de nimicurile predate în școli de profesori fără nici o chemare pentru a fi dascăli și considerate a fi bunurile cele mai de preț ale cunoașterii umane.
Lucrarea, devenită un fel de proclamație antisistem a fost luată în discuție la cele mai înalte foruri de decizie ale culturilor occidentale și după o analiză temeinică au fost date o serie de legi, valabile pentru întreg spațiul de referință și a căror aplicare nu îngăduia nici o abatere.
În context, se stabilea foarte clar și concis faptul că orice copil care a împlinit șapte ani este obligat să urmeze timp de un an un curs numit de instruire socială, curs unde învăța alfabetul și la ce folosește el, iar din matematică operațiunile de bază plus număratul banilor. Spre sfâșitul anului erau predate și cunoștințele despre metru, kilogram și litru, dar cu accent pe latura practică a folosirii acestor cunoștințe. La sfârșitul cursului, după un examen foarte sever, cursantul primea o diplomă de absolvire, diplomă suficientă apoi pentru a putea concura pentru orice post pe piața muncii. Desigur, se făcea precizarea că în unele situații cum ar fi postul de arhitect, inginer aeronaval ori ministru mai făceai o săptămână de pregătire cu specific profesional. Dacă însă cursantul nu putea trece de examenul de absolvire el putea repeta anul inclusiv examenul până când reușea, dar nu mai mult de vârsta de optsprezece ani. În acest caz tânărul primea o certificare oficială că este deficient mintal și o bonificație cu care putea plăti un însoțitor și cu care putea trăi decent până la sfârșitul zilelor. Aici se putea vedea înaltul uma-nism al legilor occidentale cele care nu lasă omul pradă disperărilor că ar putea muri de foame, așa cum încă se mai întâmpla în unele dictaturi spre rușinea lor.
Dar, tot în spiritul democrației profunde a acestor societăți civilizate, tinerii care din cine știe ce motive doreau să parcurgă circuitul clasic al pregătirii, inclusiv universitare, aveau posibilitatea de a frecventa diferite cursuri în unele instituții rămase conceptual în Evul Mediu, adică așa cum apucaseră străbunicii lor. Perfect! După absolvire și acești tineri erau distribuiți în procesul productiv fiind trimiși să lucreze în colonii, acolo unde încă nu pătrunsese civilizația sau, ceva mai rău desigur, repartizați ca profesori în școlile despre care am vorbit și unde erau plătiți mai mult teoretic. Dar trebuie să observăm că, prin aplicarea acestor măsuri nu se încălca unul din drepturile suverane al omului, acela al libertății de a-și alege drumul în viață și de a perfoma pe calea aleasă.
Beneficiile uriașe constatate încă din primul an al aplicării acestui revoluționar program de pregătire au demonstrat că marele vizionar Aristide Albacher-Pernod avusese dreptate, iar acum au început că apară și statuile sale așa cum se cuvine pentru un salvator al omenirii.
În primul rând bugetele au avut, după sute de ani, posibilitatea de a redirecționa uriașele sume investite fără rost în școlarizări stupide, iar cea mai bună cale de a fi folosite cu maximum de eficiență era alocarea acestora bugetelor de înarmare, unele aflate în suferință de aproape un secol. Și câtă nevoie era de arme, dar și de comisioanele afarente!
Clădirile monumentale ale unor universități au fost transformate în cazinouri sau doar tripouri cu serviciile aferente și, dacă vorbim de încasări, acestea depășeau orice imaginație mai ales prin comparație cu perioada anterioară. Clădirile liceelor sau ale altor școli au fost și ele transformate în hoteluri sau depozite de mărfuri, iar unele demolate pentru a se construi pe aceste terenuri din centrul orașului diferite amsambluri rezidențiale. Câștiguri deci și pentru dezvoltatori, dar și pentru bugete! Ce puteai spera mai mult? Mai ales că și fostul personal din sistem își găsise locul în acest vârtej al prefacerilor. Profesorii mai în vârstă au preferat să iasă la pensie demostrând un conservatorism condamnabil pe când cei mai tineri au găsit locuri de muncă prin construcții, ca personal de pază, crupieri, valeți sau lift-boy în cazinouri. Cât despre profesoare eheee, aici chiar s-a demonstrat că avem oameni care pot da lecții de viață inclusiv celor mai civilizate țări. Dansatoare, animatoare, chelnerițe, cameriste, porte-bonheur, escorte ori garderobiere erau doar unele din multiplele oportunități apărute în noile condiții și oricum mult mai puțin stresante decât activitatea la catedră. Deci piața locurilor de muncă oferea satisfacții imense tuturor membrilor societății!
Nu mai vorbim de copii, care erau pur și simplu entuziasmați de noile orientări! Păi ce, e de colo să nu te mai trezești toată tinerețea la ora șapte să mergi la școală unde devii bătaia de jos a unor profesori sadici care te scot la tablă și îți pun tot felul de întrebări cretine, iar tu habar nu ai despre ce este vorba și te faci de râs în fața fetelor pe care ai vrea să le uimești cu personalitatea ta plurivalentă, să ai de citit tot felul de stupizenii până și pe timpul vacanțelor, să te dai cu capul de pereți când vin tezele, iar de examene ce să mai vorbim? Adevărate torturi rafinate! Și totul pentru ce? Să iei o diplomă pe care să o agăți pe perete, asta numai dacă ai luat note care să nu te facă de râs și apoi să cerșești un loc de muncă pe la tot felul de patroni care-ți râd în nas când le spui ce studii ai tu? În sfârșit, lumea se afla pe drumul cel bun! Tot așa gândeau și părinții cei care scăpau astfel de cheltuielile uriașe ce se impuneau dacă voiai ca fiul sau fiica ta să fie considerată titrată, adică muritoare de foame, dar și de chinurile pachețelului pentru ghiozdan, a banilor de buzunar pentru… ăăăă… pentru diferite nevoi ale unui tânăr, de nervii făcuți jurubițe și disperările care-i cuprindeau când copilul era în examene, de toate grijile cu atențiile pentru profesori ori pentru pregătiri suplimentare și câte și mai câte…
Ca să nu mai vorbim de faptul că dispărând din preocupările tuturor până și cele mai elementare cunoștințe despre istorie sau tradiții culturale oamenii se considerau, foarte firesc, toți la fel și astfel au dispărut cele mai importante motive de război sau confruntări ideologice. O pace fără precedent se instală în întreaga omenire care acum își vedea de necesitățile simple și firești ale speciei, trăind din ce în ce mai mult în armonie cu natura, mai ales că între timp au dispărut tot ce amintea de așa-zisa civilizație precum drumurile asfaltate, căile ferate, transportul mecanizat de orice fel sau clădirile sufocante cu zeci de etaje. Acum totul era biologic și se recicla de la sine prin procedee naturale. Visul de aur al omenirii era deja vizibil.
Mai existau însă unele legende despre vremuri în care ființe demonice numite profesori răpeau și torturau copiii, iar dacă aceștia scăpau cu viață deveneau un fel de monștri fără suflet și bântuiau printre semenii lor împrăștiind semințele răului. Asta până când din ceruri apăruse un arhanghel, Aristică pe numele lui, cel care luptase pe viață și pe moarte cu monștrii și-i biruise, iar acum rămăseseră din vechime statui ale lui, unele la care se închinau toți numindu-l Izbăvitorul. Se întrebau cum de fusese posibilă viața înainte de El, iar dacă acum mai apăreau unii care voiau să deslușească unele scrieri scăpate ca prin minune de foc, erau imediat pedepsiți cu maximum de fermitate. Nu, nu, nu! Omenirea nu mai voia să trăiască acele vremuri cumplite din care scăpase numai datorită unei minuni!
Autor: Mihai Batog Bujenita
Sursa: https://www.art-emis.ro/literatura/scoala-altfel-de-tot